15 iunie, ora 17.00 fix

Am vazut, dintr-odata, vacanta. S-a intimplat la data si ora fixa si la locul cel mai potrivit. Ma aflam in Copou, la citiva pasi de Casa de cultura „Mihai Ursachi”; era ora 17.00 fix, ziua de 15 iunie. Se simtea parfumul teilor, doua fetite, topaind, faceau baloane de sapun si un domn grav, cu palarie, citea pe o banca „Viata lui Stalin”. Una din fetite a strigat ca Dumnezeu o iubeste pe ea cel mai mult, pentru ca in balonul ei se vede cerul albastru; nu stiu ce i-a raspuns cealalta, dar atunci am simtit deodata ca anul acesta a venit vara, vacanta. Atunci, nu in canicula zilelor anterioare, cind o uitasem. Vacanta apare spontan, ca un fapt sufletesc inevitabil, ca dezghiocare a unui instinct care isi face loc, atunci cind i-a venit timpul. Este o mica minune. Un ins aflat in vacanta se afla, de fapt, intr-o stare de transa. Este probabil ca o astfel de persoana sa poata fi chiar detectata pe o placa fotografica; cine stie in ce culori ar arata, pe o placa inca neinventata, un om in dispozitie de vacanta…
O teza de doctorat ar fi binevenita, apropiindu-ne de esenta misterioasei transformari. Este si nitica poezie – sau chiar multa poezie – in starea de vacanta. Sentimentele sufera un proces de conturnare cu nu stiu cite grade, iar timpul devine einsteinian in modul cel mai clar. Nu trece niciodata mai greu timpul decit intr-o localitate balneara unde ploua neincetat si unde simti aceasta lentoare a curgerii timpului ca pe o neghiobie care te priveste personal; si tot acelasi reper fizic, timpul, devine precipitat spre sfirsitul vacantei. In vacanta, legile elementare, solid instalate, sint, deseori, perturbate. Se inregistreaza amoruri ilicite cu cite o „doamna cu catelul”, care te urmaresc, anapoda, toata viata. Alteori se petrec chiar perturbari sociale. Cine se afla trecator prin Borsec va ramine placut surprins constatind ca la o „cofetarie” centrala, inca de dimineata, se aduna la aceleasi mese etnii diferite, despre care se spune ca nu se afla in cele mai bune relatii, dar acum cinta si beau intr-o fericire pina spre seara, cind se ivesc nesuferitele neveste pentru transportarea la domiciliu a acestor oameni foarte evoluati politic, deoarece si-au atenuat pina la disparitie unele prejudecati etnice, fraternizind in exemplara convietuire. Administratia acestor localitati de interes national anunta, in niste afise nenorocite, care este efectul curativ al apelor minerale, dar despre efectul lor politic binefacator, despre igienizarea mentalitatii lor, nici un cuvint…
Dar sint, insa, prea multe de spus despre deficientele statiunilor de vacanta. Altadata…
Acum ma gindesc doar la poezia vacantei. Cred intr-o anume didactica poetica; cel putin in poetica de vacanta se diferentiaza doua categorii distincte. Desi elementul comun ramine plictiseala, expresia acestei plictiseli este diferita. Intr-un fel te plictisesti la Baltatesti sau la Techirghiol si in alt fel ca turist iesean aflat in Polinezia.
Primul caz este mai obisnuit. Ploua, de exemplu, in prima zi. Copiii, fiinte fara care nu poate fi conceputa o vacanta, inregistreaza primii curgerea prea lenta a timpului. Se framinta, incep sa-si etaleze fondul necrezut de mare de mofturi, „incaseaza citeva”, indiferent de recomandarile de provenienta U.E., care combat agresivitatea fata de fiintele aflate la virste mici, si se tot fitiie, aducind un noroi consistent in casa. Refuza sa doarma dupa-amiaza, nu stiu sa joace decit „popa prostu'”; sa te fereasca Dumnezeu de varianta copilului genialoid care, sahist avansat, te priveste dispretuitor prin lentilele supradimensionate si iti trezeste pofta de a te aseza la o masa, intr-o taverna. (Ceea ce se si poate produce.)
A doua zi, daca ploua, vacanta este tot atit de placuta ca o zi de consemnare, in armata, la dormitor.
De a treia zi, simptomele dilatarii timpului, care pare a fi devenit o baltoaca nenorocita, devin si mai evidente. Dupa citeva zile, soarele apare stralucitor, codrul, care este de presupus ca exista in fiecare statiune, imprastie arome crude, ametitoare, aerul este pur, abia incepe vacanta, dar lichidezi conturile si te desfeti la volan, spre casa, gindind, intelept, ca s-ar fi putut sa fie mai rau.
A doua varianta, vacanta in Polinezia, este o pura abstractiune.
Ramine vacanta cealalta, obisnuita, nici „prea-prea, nici foarte-foarte”, care seamana putin cu o datorie care trebuie indeplinita.
*
De foarte multi ani, privesc la o carare care, ingusta cit un fir, se urca pe dealul din fata ferestrei mele, strecurindu-se printre tufele salbatice, pierzindu-se in vegetatia care, deasupra dealului, devine albastra ca un cer pe cale de a se solidifica. Nu am vazut pe nimeni, niciodata, pe aceasta carare. Se zice ca este o scurtatura care duce la Prut.
Dar eu cred ca este un drum secret care duce la cer.