20 de priviri in urma. Fara minie (II)

Primul discurs public, in Piata Victoriei (ce nu devenise inca Piata Revolutiei), al lui Iliescu a inceput cu: „Stimati tovarasi!", la care multimea a replicat: „Nu sintem tovarasi! Nu sintem tovarasi!".    S-a mai intimplat ca – reflex conditionat? – Iliescu a inceput sa dea din mina, precum proaspat Impuscatul. Multimea l-a pus la punct: „Nu mai da din mina! Nu mai da din mina!". Cred ca acesta a fost primul soc al inadecvarii. „Ultimul, cu voia dumneavoastra, inscris pe lista" si-a dat seama ca va avea o opozitie puternica pina a pune mina, solid, pe haturile puterii – si astfel a inceput – mai ales prin Televiziunea Romana… Libera – campania de dezinformare, de manipulare, de intoxicare. Mai ales ca emiteau pretentii la putere si cei ce n-au mincat salam cu soia, de-alde Cimpeanu si Ratiu. (Ce decadere, sa-l vezi, dupa 20 de ani, pe Radu Cimpeanu facind lobby pentru urmasul lui Iliescu!). Peste toate, urmau sa vina mosierii, patronii de fabrici si uzine, altfel zis, exploatatorii, sa ne deposedeze de averi. Regele Mihai, aterizat cam incognito la Otopeni, era alergat prin tot Bucurestiul si urcat cu forta in avionul din care tocmai coborise. „Cine da in mine da in fabrici si uzine!", „Nu ne vindem tara!" au devenit sloganurile originalei democratii iliesciene. Prima mineriada, din ianuarie-februarie ’90, a fost ca o incalzire pentru cele ce vor urma. Efectul de manipulare era atit de eficient, incit in mai ’90, de Duminica Orbului, romanii l-au votat ca orbii pe „ultimul pe lista". „Romania profunda" nu doar ca „a incremenit in proiect", dar s-a si dezlantuit – impotriva cui? Impotriva celor care, avind sansa de a nu muri la revolutie, pazeau cu sfintenie Kilometrul Zero, Zona libera de comunism. „Moarte intelectualilor!" – noul slogan de la mijloc de iunie ’90 – a fost pus in practica nu doar de mineri si securisti, ci si de clasa (ne)muncitoare, de tatele de cartier, care loveau cu sacosele (acum pline de salam fara soia) pe oricine purta barba si plete. Au fost devastate sediile unor partide, ale unor ziare si reviste de opozitie, ba chiar si locuintele unor opozanti. Citiva dintre acestia (Paler, Liiceanu, Blandiana), ca sa nu fie linsati, s-au refugiat, pentru citva timp, in strainatate. Multumirile tovarasesti, zimbetul larg al lui Iliescu catre cei care au asigurat succesul operatiunii aveau sa spulbere pina si ultimul dram de simpatie cu care eram priviti de peste fruntarii.

Tara, daca n-a fost vinduta – caci n-o mai cumpara nimeni! – a fost arendata. Bulversata. Devastata. Scapati din friiele dictaturii, oamenii si-au revarsat minia nu atit impotriva fauritorilor comunismului, cit impotriva fauririlor acestuia. Pentru ca „industria s-a dovedit a fi un morman de fiare vechi" (Petre Roman dixit), iar agricultura – o cenusareasa, au fost paraduite si acaparate de insi bine orientati care, in timp, au devenit „baroni locali" si „moguli". Averea statului, „ca bun al intregului popor" (slogan comunist), a ajuns, prin privatizare, in posesia citorva sute de favoriti ai soartei, iar „poporul" a ramas cu ceea ce avea si inainte: cu nimic. O profetie a lui Brucan, dupa care tranzitia (de la socialism la capitalism) va dura 20 de ani, a stirnit minia si ironia nationala. Intre timp, ne-am convins ca „profetul din Damaroaia" a fost prea optimist.

„Noi am compromis socialismul si o sa compromitem si capitalismul". A zis-o Mircea Dinescu, pe cind nu se livrase cu totul televiziunilor mogulesti. Cazul lui este simptomatic pentru o intreaga categorie: a celor care fac acrobatie politica si jurnaliera fara nici o apasare morala si calca peste cadavre cu un vesel cinism. A trece de la Constantinescu si Basescu in tabara lui Geoana (iesit, acesta, din mantaua lui Iliescu), a sustine, de la aceleasi microfoane, aceleasi „valori" ca si cei pe care tocmai i-ai devoalat ca informatori („Felix" Voiculescu, Sorin Rosca Stanescu, Bogdan Chireac) mi se pare un impardonabil compromis pentru cel care, cu 20 de ani in urma, scrisese Moartea citeste ziarul, citea el insusi versuri incendiare la „Europa libera" sau la „Vocea Americii", avea domiciliu obligatoriu si era monitorizat pas cu pas de Securitate.    

Ceea ce s-a cistigat cu adevarat in aceste doua decenii au fost: o autentica libertate de exprimare si de miscare; o viata politica diversa (si perversa); un loc sub soarele Europei Unite si chiar sub umbrela NATO, garantie a faptului ca nu vom mai putea fi calcati in picioare de tot felul de popoare migratoare. Aceste valori, mai degraba simbolice, sint bune mai ales pentru elite. Clasa muncitoare, de la orase si sate, le priveste cu scepticism morometian, daca n-are ce pune in strachina: „Ne da ceva Uniunea asta europeana?". Dupa aproape o jumatate de veac de trai „la colectiv", oamenii inca mai asteapta „sa ni se dea", „sa ni se bage" („sula-n coaste", vorba emanatului nr. 1, care s-a plasat, zimbaret, „ultimul pe lista").