20 de priviri in urma. Fara minie (I)

In 1989 „m-am visat" de mai multe ori in compania … Ceausestilor. In aceste vise recurente „se facea ca" eram invitat la mese sau la receptii oficiale, desfasurate in sali uriase, luminate feeric, sau in gradini de vara, desenate artistic, cu arbori ornamentali si fintini arteziene, cu lungi alei pietruite, la capatul carora intrezaream mesele incarcate cu cele mai alese mincaruri, fructiere in care se rasfatau portocale si banane, ananasi si struguri, pepeni rosii si galbeni, raspindind, toate, o aroma afrodisiaca. La capatul aleii, Marele Barbat si Savanta imi faceau semne de bun venit si imi ieseau in intimpinare. Uneori, pe acest drum „de vis" eram condus chiar de Savanta, care ma lua la brat si mi se arata deosebit de binevoitoare. Citeodata ajungeam pina la acele mese paradisiace si chiar reuseam sa ma infrupt din bunatati (fara a minca pe saturate), dar, de cele mai multe ori, se intimpla ceva (ca-n vis!) si ma trezeam brusc, cu penibila senzatie a unui act (gastronomic!) ratat. Reflex oniric al obsesiei cotidiene de a gasi ceva „de-ale gurii", visul convertea umilinta zilnica in extaz, iar trezirea nu insemna decit o reconectare la ritualul cotidian al statului la coada. Acest marasm nocturn era intruchiparea – derizorie – a revoltei mele neputicioase impotriva celor care ne rationalizau atit cuvintele, cit si hrana cea de toate zilele. Visele erau, poate, si un avertisment ca are sa se intimple ceva, dar pe atunci nu realizam ca sint un visator cu sansa de a fi confirmat. Desi, cind a inceput Timisoara, i-am spus unui prieten ca Ceausescu nu prinde Craciunul. Dar asta era, de-acum, o previziune la indemina oricarui observator cit de cit atent la miscarile tectonice din lumea comunista.

Noaptea ascultam „Europa libera", „Vocea Americii", ziua mergeam la redactie, la „Cronica". Toti, de fapt, ascultam „Europa libera", dar prea putini aveau curajul sa comenteze evenimentele. De obicei, dialogul se rezuma la: „Ai auzit?" „Da. Interesant…". Presupuneam ca peretii aveau urechi, ne si suspectam unul pe altul, ca-n „Cina cea de taina" si, cum se va dovedi mai tirziu, nu fara temei.

S-a intimplat sa fiu cap limpede la acel ultim numar al „Cronicii" sub comunism. Indeosebi primele pagini ale revistei erau pline de osanale, sloganuri si „interpretari" gretoase, celelalte se mai puteau citi. Articolul de fond, dupa ce batea cimpii despre „maretele realizari" si „inestimabila contributie a Tovarasului", in final se referea la „evenimentele de la Timisoara", la „actiunile destabilizatoare".  Ma pregateam sa dau „BT", bun de tipar, cind in biroul de la Tipografia „Dosoftei", unde faceam corectura, a intrat nimeni altul decit secretarul cu propaganda al judetului, tovarasul Crihana, insotit de un trepadus care inca de pe vremea cind lucram impreuna la Radio Iasi (ex)clama genialitatea lui Ceausescu… Erau, amindoi, nu doar vrinceni (ca origine), ci palizi ca turta de ceara. Au citit „fondul" si propagandistul-sef s-a strimbat: „Mai trebuie intarit, trebuie condamnate mai apasat evenimentele de la Timisoara". Trepadusul, ca un papagal, a zis si el acelasi lucru. Magareata cadea pe mine, „sa-l intaresc". „Eu sint cap limpede, le-am spus, am de citit alte pagini, n-am timp sa scriu…". Pledasem convingator, asa incit a fost chemat de acasa autorul articolului de fond, care a compus frazele incriminante.

Asta se intimpla joi, 21 decembrie. Vineri la amiaza, dupa ce vazusem la televizor (miraculos deschis la acea ora) mitingul care i-a fost fatal si fuga lui Ceausescu, urlam cit ma tineau bojocii, de la fereastra „Cronicii", spre trecatorii nedumeriti de pe strada: „Victorie! A fugit Ceausescu! A fugit dictatorul!". Mi s-a alaturat un alt oportunist, iar un al treilea (care nu vazuse „arta fugii"), deschizind, plin de indignare, „usa noastra cea de toate zilele", ne-a pus la punct pe amindoi: „Cine urla aici, dom’le?! Deranjati oamenii de la treaba!". Mai tirziu, indignatul s-a dovedit a fi nu doar un informator ordinar, ci, mai mult inca, un participant activ, cu pumnul si palma, la anchetele Securitatii. A se vedea, in acest sens, cartea noastra, Dubla cetatenie.

Duminica, 24 decembrie, in Ajunul Craciunului, am scos, impreuna cu colegii, Cronica noua, o revista de 4 pagini, in care, exaltati si naivi, poate si un pic speriati, ne exprimam bucuria orei astrale pe care o traiam. Ceausescu fusese prins, dar inca nu fusese judecat (o judecata sumara, dupa cum s-a vazut). „Lansarea" revistei a avut loc in holul „Cronicii", care devenise un fel de loc geometric al scriitorilor si artistilor din Iasi. Am ramas bujbe cu totii – eu, cu atit mai mult – cind si-a facut aparitia, in acel spatiu inflamant, „tovarasul Crihana", pina mai ieri secretar cu propaganda. El a trecut pe la fiecare dintre noi, ne-a strins mina si ne-a felicitat pentru noua Cronica. Chiar asa ne spunea: „Felicitari!". I-am apreciat tupeul, as fi vrut sa-i zic ceva, eventual sa-i trag o injuratura, dar parca ne-a anesteziat, nu doar pe mine, pe toti. Cu doar trei zile inainte ne obligase sa condamnam „huliganii de la Timisoara", iar acum… ne felicita! Dar asta n-a fost nimic: dupa plecarea lui Crihana au venit doi autentici „baieti cu ochi albastri", Matei si Cozma (Matei, mi se pare, chiar „raspundea" de „Cronica"). Mai tupeisti, astia ne-au imbratisat, ne-au pupat… Pina atunci aveam o barba roscata, de mai mare dragul. Dupa acele pupaturi a inceput sa albeasca…         

Am deambulat si eu, cu multimea, din Piata Unirii la Casa Patrata si indarat. Am fost acolo cind pe ferestrele Casei Patrate se aruncau portretele „Tovarasilor", precum si tot felul de acte si documente. L-am auzit pe comandantul Garnizoanei, care ne asigura ca „Armata e cu noi!". Apoi ne-am intors, pe bulevardul Stefan cel Mare, in Piata Unirii, unde l-am ascultat pe Ion Solcanu, vorbind din balconul hotelului „Traian". Am scandat lozinci, impreuna cu multimea. La un moment dat, cind in Piata era acalmie si nu prea stiam ce sa facem, am fost strigat de maestrul-fotograf Ion Agapi, de la fereastra apartamentului sau (situat deasupra Galeriilor de arta Cupola): „Vorbeste Ion Iliescu la televizor! Vorbeste Iliescu!". A fost rugat sa scoata televizorul la geam, ceea ce a si facut, dar nu se auzea bine, asa ca, impreuna cu o droaie de necunoscuti, i-am umplut casa maestrului. El a scos o canistra cu vin, ciocneam, urlam: „Victorie!", ne imbratisam, intr-o euforie nemaiintilnita.

Atunci si in zilele urmatoare, in Iasi nu s-a mai intimplat nimic. Decit poate faptul ca „vidul de putere" a fost umplut de insi care, aflindu-se la o bere, la restaurantul „Moldova", au traversat strada, au ocupat biroul Ghitulicai si au ramas acolo pina cind au capatat certificat de „luptator in revolutie". Altii, mai bine orientati, au luat primul tren spre Bucuresti, ca acolo era bataia pestelui.

Si chiar bataia, la propriu.