„Razboiul nu s-a terminat intr-o zi“

Dintre povestile spuse atunci, doua mi-au retinut atentia. Prima dintre ele a fost spusa de studentul Octav Vataman (care studiaza germanistica la „Al.I.Cuza"), familia caruia este originara din Basarabia. Astfel am aflat ca bunicul din partea tatalui au fost sapte frati – toti cu studii superioare. Cind Basarabia a cazut prada Uniunii Sovietice in urma Pactului Ribbentropp-Molotov, iar trupele Armatei Rosii au intrat in Chisinau, soldatii sovietici i-au vinat in primul rind pe intelectuali (ceea ce nu ne mira, nu-i asa?, de vreme ce populatia din teritoriul reocupat trebuia grabnic „decapitata" spiritual). Fratele cel mai mic, Paul Vataman, a fost prins si intrebat ce profesie are. Cind a raspuns ca-i profesor de istorie, „eliberatorii" (cum le place chiar si astazi sa se mai considere destui rusi!) l-au impuscat pe loc. Tinarul prins habar n-avea ca in calitate de profesor roman de istorie era un „element dusmanos" la patrat. Cele trei calitati ale sale (roman, intelectual, profesor de istorie) i-au fost fatale.

A doua poveste a spus-o doamna Lucia Mihai, nascuta Hartfeld. Familia Hartfeld a reprezentat de-a dreptul o curiozitate, de vreme ce erau singurii germani care traiau intr-un sat de pe Prut din Moldova de Nord, la Buimaceni, comuna Albesti, judetul Botosani. Dezlegarea enigmei a fost, insa, destul de simpla: tatal, mecanic agricol, lucrase de-a lungul timpului pe mosiile mai multor boieri, se casatorise cu o poloneza si se stabilise in cele din urma in satul amintit. Din casnicia germano-poloneza s-au nascut cinci copii – cinci fete: „nemtoaicele", cum li se spunea la Buimaceni.

Printre altele, dna Lucia Mihai a povestit ca atunci cind Armata Rosie a intrat in 1944 in Romania, soldatii sovietici (rusi sau ce-or mai fi fost ei) au cutreierat satele si gospodariile in cautare de mincare. Cind un soldat rus a intrat in curtea lor, o gisca a facut greseala sa-i iasa in fata armei, acesta fiind gata-gata s-o impuste. Atunci, mama ei l-ar fi rugat s-o crute: „Te rog, nu, are copii!" Iar soldatul a crutat biata oratanie!

Ca „razboiul nu s-a terminat intr-o zi" (9 mai 1945, de exemplu) a putut s-o vada si familia Hartfeld: ca mai toti etnicii germani apti de munca (barbatii intre 17 si 45, femeile intre 18 si 30 de ani, cu exceptia celor gravide sau cu un copil sub un an, doar ca limitele de virsta au fost depasite atit in jos, cit si in sus – ca sa iasa numarul de persoane necesare), si capul familiei a fost ridicat in ianuarie 1945 si deportat la „munca de reconstructie" in URSS. Abia dupa doi ani, familia a primit primul semn de viata – prima scrisoare. Omul avea sa stea in total cinci ani, ani carora le-a supravietuit si datorita faptului ca era foarte indeminatic si priceput intr-ale mecanicii (dar nu numai).

In contextul „curiozitatii" prezentei acestei familii intr-un mediu dealtfel complet lipsit de vreo comunitate germana ar trebui subliniat faptul ca putinii germani din Moldova au avut mai mult de suferit decit sasii sau svabii care traiau in comunitati compacte si pe deasupra istorice. O dovada este faptul ca dupa 1945 una dintre surorile Hartfeld s-a grabit sa se casatoreasca pentru a scapa cit mai repede de numele german! Si tot din cauza stigmatizarii in grup a nemtilor, germanilor care dintr-un motiv sau altul au ramas in Moldova, in Iasi sau aiurea, le-a fost dupa 1945 aproape imposibil sa-si mai cultive liber limba materna, fapt confirmat de o pensionara prezenta la aceasta intilnire. „Cind am fost mica", a spus ea, „parintii m-au atentionat mereu: «Sa nu vorbesti germana nicaieri!f". In limba germana nu s-ar fi vorbit decit, eventual, acasa, in bucatarie, si pina si acolo in soapta! (Ca sa nu auda omul nou peste masura de vigilent si gata oricind sa-i „demaste" pe „dusmanii poporului"!). (In paranteza fie spus, dintre „nemtoaicele" din Buimaceni, patru mai traiesc – trei dintre ele la Iasi, una la Botosani!)

Nu, razboiul nu s-a terminat intr-o zi si uneori avem motive sa ne-ntrebam daca intr-adevar s-a incheiat, de vreme ce anul acesta parti bune ale clasei politice din tara n-au ratat aproape nici o ocazie sa-si etaleze reflexe bine conditionate din acei ani postbelici, vazind in suspendatul Basescu ba un potential Hitler, ba un potential Mussolini, iar vesnic verdele Iliescu cel rosu, in buna traditie comunista, dupa ce in 1990 a vazut „legionari" in Piata Universitatii, anul acesta, in cadrul campaniei anti-Basescu, a descoperit elemente „fascistoide"! Dar ne (mai) mira? Nu ne (mai) mira. Eventual – ne-ngrijoreaza ca nu mai scapam odata si odata de oamenii trecutului rosu!