A venit murdaria, greata…

Greata, romanul lui Jean-Paul Sartre din 1938 (tradus de Marius Robescu si retiparit de curind la Editura RAO), este, in primul rind, o analiza a anxietatilor omului modern. Un ins isi noteaza, pentru a se lamuri (daca acest lucru este posibil), existenta derizorie, faptele de zi cu zi, dezgustul…
Antoine Roquentin a calatorit o vreme prin Europa Centrala, Africa de Nord si Extremul Orient. Oprit la Bouville, vrea sa scrie o carte (o biografie) despre ispravile unui personaj enigmatic si ridicol, marchizul de Rollebon. Pina la urma, renunta pentru ca faptele si, in general, biografia marchizului nu se leaga. Exista lacune in informatiile despre Rollebon pe care Roquentin nu poate sa le acopere.

Observatiile asupra marchizului sint dublate de reflectii cu privire la sine. Roquentin consemneaza in jurnal "cu grija si in cele mai mici amanunte" tot ceea ce i se intimpla. Evenimentele sint, desigur, neinsemnate: elaboreaza capitolul al XII-lea din biografia marchizului (care se refera la sederea lui Rollebon in Rusia), frecventeaza cafeneaua Mably si observa minutios ritualul dezolant al masticatului, viziteaza galeria de tablouri a muzeului din Bouville, unde sint imortalizate in portrete sugestive toate notabilitatile orasului, isi analizeaza gesturile, sentimentele, reactiile si constata ca lumea pe care o locuieste este sordida.

In acest cvasi-desert existential, Roquentin este lovit de greata: "a venit murdaria. Greata… o simt pretutindeni. Se confunda cu cafeneaua, eu ma aflu in ea". Din acest moment, protagonistul romanului va cauta sa-si explice "revolta trupului, ceea ce se numeste greata".

Dincolo de notatiile adesea aride (despre contingenta si necesitate, despre existentii care "se lasa intilniti, dar niciodata dedusi", despre gesturile gratuite, despre absurd si neliniste etc.), romanul lui Jean-Paul Sartre poate fi privit ca una din marile reusite ale grotescului. Lumea descrisa e una de metamorfoze, de prefaceri angoasante, in care fiintele si obiectele nu mai au o identitate precisa.

Astfel, mina unui personaj (este vorba de pitorescul Autodidact, care si-a propus sa citeasca toate cartile Bibliotecii in ordinea alfabetica a autorilor) devine un "vierme mare si alb". Chipul privit in oglinda se vadeste a fi "o carne fada", iar ochii niste "solzi de peste". Batrina care strabate cu incetineala drumul se tansforma, sub privirea lui Roquentin, intr-o "coropisnita". Frunzele unei gradini sint acoperite de "furnici, urechelnite si molii". Sub teasta cuiva "se nasc ginduri de crab". Mina povestitorului devine o "insecta rasturnata" etc.

Ratacind printr-o lume aberanta, Antoine Roquentin mai are, totusi, o speranta: creatia. La sfirsitul romanului, el planuieste sa scrie o poveste "frumoasa si dura ca otelul". Aceasta poveste ii va face pe oameni "sa se rusineze de existenta lor".