Abjectie fara limite

In partea de sus a unei pagini (consacrata, bineinteles, informatorilor Securitatii) dintr-un cotidian central (din 21 august), e o nota, foarte vizibila, cu titlul – ambiguu si promitator – „Mister”. O reproduc: „Despre Stana Creta, ofiterul care avea in grija reteaua de presa si din BCS, C.V. Tudor a afirmat ca a lucrat cu Mircea Dinescu, iar dupa Revolutie acesta a angajat-o ca menajera. Dinescu spune ca e o minciuna. Stana Creta a decedat in aprilie a.c.”.
Asta e tot. Cititorul neprevenit nu stie cu ce ocazie a facut C.V. Tudor respectiva afirmatie, nici unde si cind Mircea Dinescu a replicat ca e vorba de o minciuna. Precizarea finala aduce inca o dulce si perversa ambiguitate: „Stana Creta a decedat in aprilie a.c.”. Aha, va spune cititorul neprevenit, ceva-ceva a fost daca Stana Creta a decedat: daca a decedat, inseamna ca a existat. Si oare in ce conditii a decedat? Cum sa nu te poarte gindul la marile enigme ale istoriei, la asasinarea lui Kennedy si la martorii care mureau unul dupa altul?
Cititorul prevenit stie ca ziarul se face ecoul (intirziat) al unei halucinante emisiuni, din urma cu o saptamina, de pe OTV. Mai mult, notita intitulata (atit de inspirat) „Mister” este, din pacate, singura reactie (daca reactie o putem numi) din ziarele romanesti importante la respectiva emisiune. Acolo invitatul principal era, fireste, C.V. Tudor. Emisiunea a durat ore intregi, iar pe platou se mai afla un individ bizar, care citea laborios si constiincios de pe niste foi pregatite dinainte si care pretindea, nici mai mult nici mai putin, ca atunci cind avea vreo 11 anisori a fost racolat de Dinescu sa faca turnatorii la Securitate. Ii era, cum ar veni, vecin de scara intr-un bloc din Calea
Mosilor. Aiuritoarele declaratii ale individului erau pigmentate cu o serie de detalii (pe care omul le citea de pe foi cu aceeasi devotata atentie) menite sa confere „marturiei” un plus de credibilitate: cum se intorcea Dinescu beat mort seara acasa, cum se prabusea pe scarile blocului si cum el, pustiul, il tira, printre sughituri si accese de voma, pina la usa apartamentului; cum se juca el, pustiul de 11 ani, cu copilasii lui Dinescu (in acest punct, hirtiile din care citea nu era bine alcatuite, deoarece in vremea cind Dinescu locuia pe Calea Mosilor copiii lui nu se nascusera inca). Si altele asemenea, de – cum se spune pe romaneste – te cruceai. Totul se petrecea sub clipirile binevoitoare din ochi ale lui Dan Diaconescu, ce arbora eternul lui suris fericit. Adevaratul animator al emisiunii era insa Corneliu Vadim Tudor, ce rasturna pe platou, neobosit, galeti de laturi si de minciuni. O facea cu aplombul binecunoscut, aplombul pe care ti-l da prietenia indelungata cu generalul Plesita si cu colonelul-deputat Merce.
Presa, spuneam, n-a reactionat. Presa care se respecta pe sine n-a preluat declaratiile delirante ale lui C.V. Tudor si ale acolitului sau. Dar nici n-a protestat impotriva faptului ca un personaj important al vietii noastre publice este improscat cu noroi. Si mai e ceva, care sfideaza logica elementara a bunului simt: Corneliu Vadim Tudor este vicepresedinte al Senatului Romaniei. In ce tara democratica, in ce tara normala un vicepresedinte al Senatului si-ar permite, nepedepsit, sa arunce – nonsalant – acuzatii cumplite (episodul de saptamina trecuta e unul dintr-o lunga serie) si sa inventeze scenarii dement-abracadabrante? Oare chiar abjectia, la noi, nu mai are nici un fel de limite?