Acordorul de semne

Probabil ca, in viziunea lui Valentin Talpalaru, poezia seamana cu un imens pian hodorogit, urcat usor pe scari (asta apropo de Sorescu) de la subsolul igrasios al unei scari (simbolul societatii de consum?) pe terasa unui viitor Turn Babel al Iasilor, pentru a fi lasat prada soarelui si vintului. In timpul urcusului, dinlauntrul pianului, odata cu portativele si arcurile, la fiecare etaj se pierd si o parte din clape, astfel ca din stralucirea de altadata a nobilului instrument nu ramine decit o vaga idee. Poezia devine propria sa sperietoare. O fantosa, o ingramadire de silabe risipite alandala in aerul epocii, impregnat cu decibelii nebunesti ai muzicii contemporane. In acest sens, munca acordorului de liniste, cum ar zice magistrul Ursachi, e zadarnica. Ea nu are nici un sens, odata ce tacerea a fost izgonita pentru totdeauna din cetate si din inima omului. Or, tacerea, dupa cum afirma unul din teoreticienii psihologiei transpersonale, Ion Manzat, este "un limbaj al spiritului". Ea este "taina si decriptarea tainei, este mister si scoaterea din mister". In acelasi timp, tacerea este creatore de sens. Ea macereaza in interiorul ei realitatea ce ne inconjoara, transformind-o in idee. In cuvint. Inauntrul ei se aud "liturghiile silentioase ale sinelui". Golind lumea de tacere, o golim de semnificatii. De sens. Devenim surzi la mesajele pe care ni le transmite sinele transcedental, prin intermediul linistii si contemplatiei interioare. Nu e de mirare, deci, ca pe strazile oraselor lumii moderne bintuie "pianisti nevrotici". "Rezemat de-o virgula" cazuta din reclame,  poetul contempla orasul pe care trecatorii, cu schimbul, il "plimba in lesa". Din pricina caldurii si a zgomotului, "macinate de lene, trotuarele nu mai au/ nici macar chef sa muste". "Orasul, infasurat in lozinci si panglicute roze, scheuna jalnic, invirtindu-se in jurul propriei cozi, rasfirate de cele sapte coline". Intre timp, "casele molfaie" intre gingii dimineti si seri sclipitoare, iar barbatii si femeile, trebaluind prin bucatarii, smulg "pene de inger" de pe spatele amurgului, intorcindu-si fata catre "nisipul care susura ca o maree" in "miezul clepsidrei". Cu miinile infundate "in poala pacatului", privesc resemnati cum atirna "pasarile ca niste matanii" la gitul inserarii. Ei isi atintesc ochii spre lumina aflata in "partea de jos a clepsidrei", un fel de purgatoriu al sufletelor aflate in deriva, asteptind "sfirsitul infruntarii/ dintre pardos si ied", dintre trup si umbra carnii. Sabiile "ruginesc in panoplii" si portretele stramosilor mucegaiesc in surdina. Aerul epocii e "incheiat strimb" la bumbii metalici, iar tristetea sinucigasului nu se asorteaza defel cu fularul care-l sugruma. Poetul "impatreste un an civil", depozitindu-l in "magazia rebuturilor cazone"   din care ies rezervistii somnambuli. Sapind noi cuiburi "pentru ochi si pentru gura", ei pregatesc rasadurile noilor fapturi ce vor rasari din tarina.  "Nimeni nu se naste cu totul viu", spune poetul, dar moare, probabil, cu mult timp inainte de a-i veni ceasul. Uneori curg "prea multe cuvinte prin albia secata a trupului" si "moartea atirna sleampata la butoniera". De aceea, la "capatul strazii pustiul isi ascute briciul" de ochii nevazatorilor, iar bunul Charon, cel care transporta sufletele dintr-un tarim in altul, se trudeste sa-si tirasca barca pe uscat, impiedicindu-se de pasii trecatorilor metamorfozati in pietre.
Deasupra orasului, vegheaza singuratatea, tinindu-si "ridurile rasfirate in poala", copiii cosesc vrabiile de pe garduri, iar calugarii, orbecaind printre sine, se adapostesc in "cladirea pustie a garii", asteptind sa soseasca din nou judecata de apoi. Cei care mor isi asuma "un risc mai mare ca moartea", invatind in "uterul timpului" sa vorbeasca intr-o limba "fara vocale, fara consoane", care-i face sa inteleaga ca drumul spre cunoastere este intotdeauna vegheat de soaptele nedeslusite ce razbat din urechea lui Van Gogh. Acordorul de liniste deschide usile la prima ora, curatind cuvintele de citate academice "despre civilitate si decadenta" ale "infractorului cu aripi" ce vomita in sertarele girafei lui Dali. Fiind un inveterat visator, el traieste intr-o lume imaginara, confundind mereu "trotuarul cu claviatura unei constelatii", peste care timpul isi "picura clipele fara carne" intr-o singuratate absoluta, unde "melcii metafizici" lasa dire lipicioase, tirindu-se in "palma destinului".
…Scopul acestor rinduri, extrase in mare parte cu penseta, printr-un procedeu oarecum dadaist, din Acordorul de semne, nu e acela de-a reconstitui din fragmente disparate portretul unui "artist la batrinete", ci de-a semnala cititorilor revenirea pe scena noastra literara – vorbesc de cea ieseana – a unui poet si publicist, Valentin Talpalaru, aflat mult timp intr-un nemeritat con de umbra. Am dorit, totodata, sa surprind in subtext cite ceva din atmosfera si mesajul sau poetic, din care razbate un sentiment de zadarnicie, de resemnare a omului in fata trecerii timpului. Debutind in presa, daca nu ma insel, la inceputul anilor saptezeci ai veacului trecut, alaturi de Emilian Marcu, mai tinarul Paul Balahur si deja consacratii Corneliu Popel, Nicu Manea si Daniel Lascu, Valenint Talpalaru parea sa fie una dintre marile sperante ale tinerei literaturi moldave a acelor ani. Facindu-si ucenicia in preajma revistelor studentesti Opinia studenteasca si Dialog, dar si a Cronicii si a Convorbirilor literare, pentru Valentin Talpalaru debutul editorial nu constituia, ca pentru alti poeti tineri, o lupta pe viata si pe moarte. Destinul totusi i-a jucat feste. Un calcul gresit, mai bine zis o miscare din culise, l-a scos din joc si l-a impins din prim-planul scenei literare in fundal. Nu e cazul sa insist asupra unor amanunte biografice, pe care, de altfel, nu le cunosc decit din auzite. Tind sa cred ca "autoexilul" sau botosanean i-a stopat "avintul" creator. Revenit la Iasi imediat dupa revolutie, a trebuit, printr-un efort continuu, sa reinnoade firul rupt al Ariadnei, pentru "a lua totul de la capat". Zeii s-au arat, totusi, a fi milostivi lasindu-l sa aleaga "din neghina indoielii carnea" de litere, o armura necesara, in fond, oricarui cavaler ce se incumeta sa strabata riul Lethe.