Alma mater

…Dulci cuvinte. Cind am intrat eu la facultate, alma mater implinea 101 ani. Ratasem centenarul si devenisem gelos si invidios pe varul, consateanul si, mai presus de toate, prietenul meu Traian care, devenind student la Istorie cu un an inainte, avusese privilegiul de a participa la festivitatile prilejuite de eveniment. Va inchipuiti ce favoare, sa fii boboc taman cind cea mai veche universitate din tara implinea o suta de ani! Pe atunci, o suta de ani mi se pareau o mie, era ca si cum Universitatea din Iasi ar fi fost printre cele mai vechi din lume. E drept ca inca habar n-aveam ce virsta au cele mai vechi universitati din Europa. Eu si colegii mei eram mindri nevoie mare ca sintem studenti la Iasi si-i ironizam pe bucuresteni, mai ales, care se dadeau rotunzi in multe privinte, dar ii puneam cu botul pe labe cind le aminteam ca Universitatea lor, oricit de capitalista era, a venit pe lume cu patru ani mai tirziu. Aceasta diferenta de patru ani lua, in disputele noastre, dimensiunea a cel putin patru decenii, daca nu patru secole…

In ceea ce-l priveste pe amicul Traian, doar faptul ca il vazuse pe Sadoveanu – da, pe Sadoveanu, care participase la eveniment! – era suficient pentru a-l situa definitiv printre norocosii acestui pamint… As fi vrut mai multe amanunte, portretizari si descrieri, dar varul meu, cu un cinism de student hirsit (era deja in anul II!) si de istoric ce nu se pierde in divagatii, se multumea sa-mi faca rezumate, si acelea reduse la nivelul unui fapt divers. Tot ca pe un fapt divers mi-a spus, dupa ce a luat si a dat coate, ca sa ajunga, prin inghesuiala, la listele de admitere, asadar, m-a anuntat, ca pe cea din urma banalitate, ca da, ai intrat, in timp ce eu tremuram de emotie si-mi venea sa-l string in brate sau sa-l string de git. 

A fi student, atunci si acum (sper), era (mai este?) ca o schimbare de fus orar, intrai intr-o alta lume, daca nu intr-o alta dimensiune. Dintr-odata dispuneai de tine insuti, aveai o libertate aproape neingradita, dupa constringerile liceale si paternale, deseori greu suportabile. Imi amintesc ca, impreuna cu multi alti candidati, venisem la Iasi cu vreo trei saptamini inaintea examenului, la niste cursuri de pregatire. Locuiam la caminul din "Roza Luxemburg" (actuala strada Caminelor), laolalta cu niscaiva studenti restantieri. Citiva dintre noi, astia, catindatii, in loc sa stam cu burta pe carte, incepusem deja a umbla lela prin urbe – orasul ni se parea fascinant – pina cind ne-a luat la rost unul dintre "veteranii" restantelor (care, evident, vorbea din proprie experienta): "Lasati, pentru doua saptamini, plimbarile si agapele. O sa aveti timp dupa aceea. Cu o conditie: sa deveniti, mai intii, studenti!". I-am urmat sfatul.

Ca boboc, totul parca era facut anume sa te impresioneze: cladirea insasi, imensa, vizibila din orice unghi al orasului; coridoarele inalte si largi, in care oricum, la orele de virf, ne ciocneam unii de altii, facind "pirtie" doar atunci cind aparea vreo somitate profesorala; amfiteatrele in care luam loc ca la un spectacol, avizi sa auzim lucruri nemaipomenite; salile de seminar, mici, intime, unde incepeam a ne cunoaste intre noi si unde se perpetua cite ceva din nostalgia liceala, fie doar prin faptul ca aveam un profesor in fata, la catedra, si eram "ascultati", chiar daca nu ni se puneau note. (Ce ciudat ni se parea, la inceput, sa fii "ascultat" si sa nu ti se puna nota!)

In Biblioteca Centrala am intrat ca intr-un sanctuar. Fata de, totusi, miscarea (aparent) haotica de la Universitate, la Biblioteca era ca intr-o catedrala: vorbeai in soapta, mai mult prin gesturi, iti luai cartile sau revistele de care aveai nevoie si te instalai la un pupitru, doar cu tine insuti si cu imensa disponibilitate de a descoperi noul, in cei vechi, de-a te umple de intelepciunea lor, eventual adaugind ceva de la tine. Acolo simteai ca te aproprii, treptat, de cel care vei deveni la terminarea facultatii: un om inchegat, daca nu deplin, in domeniul ce ti-a fost harazit, de care te-ai simtit atras. Multa vreme am crezut ca acolo, in cladirea de la Fundatii, a fost bibliotecar Eminescu, mai ales ca ii purta numele si era flancata de statuia poetului.Tot asa, credeam ca Universitatea dintii, ca si Biblioteca, era cea pe care o frecventam noi, acum, nimeni n-a avut grija sa ne spuna ca acele institutii inaugurale erau incorporate Institutului de Medicina si Academiei, iar impozantele lacasuri carora le eram alumni fusesera inaltate mult mai tirziu, spre sfirsitul secolului al XIX-lea.

Alte citeva minuni le descopeream treptat: Aula "Eminescu", Sala Pasilor Pierduti, Sala Senatului. Amfiteatrele, desi pe vremea aceea nu purtau nume, ci doar niste cifre de identificare, au inceput sa capete personalitate: aici a tinut cursuri  Philippide, dincolo Ibraileanu, dincoace Calinescu! Nu puteai sa nu te atinga la coarda sensibila, sa nu-ti stimuleze nervul estudiantin, aflind cine a respirat acel aer inaintea ta. Incepuse, in anii studentiei mele (’61-’66) o timida recuperare a trecutului, se aduceau la lumina nume, fapte si evenimente pina atunci tabu. In anul al IV-lea, un asistent universitar (Ion Apetroaie) ne-a tinut pentru prima data un curs Blaga, iar un alt asistent (Mihai Dragan) ni l-a etalat pe Maiorescu, in toata splendoarea demersului lui. (Pina atunci Maiorescu fusese doar autorul unei teorii "reactionare", a formelor fara fond, mentorul unei reviste la fel de "reactionare" – "Convorbiri literare" -, cel care il indrumase pe cai, tot "reactionare", pe Eminescu si, desigur, un politician "reactionar".) Magistrul  Al. Dima ne purta, elegant si spumant, prin literaturile lumii si ne dadea primele lectii de comparativism. La celalalt magistru, Alexandru Husar, era obligatoriu sa dovedesti ca ai citit Principiile de estetica ale lui G.Calinescu. Acelasi Calinescu era ironizat, chiar blamat, de un profesor resentimentar, I. Agavriloaie, ale carui cursuri musteau, inca, de proletcultism. Scoala filologica ieseana se afirma in raspar cu aceea din Bucuresti sau din Cluj, erai pierdut si ridicul daca, la vreun examen, aderai la opiniile acelora, in detrimentul spiritului critic iesean. Una peste alta, era o continua emulatie, niciodata nu te plictiseai in aceasta atmosfera mereu efervescenta.

Spun toate astea spre a puncta faptul ca Universitatea a avut niste zari si etape pe care fiecare le-a trait in felul lui si care trebuie, cumva, repovestite, ca parte dintr-o mitologie mereu reinnoita.