Alma Mater

Cu aproape doi ani in urma, publicam, la rubrica de fata, un articol intitulat Sensul vietii, sintagma preluata dintr-un film celebru al anilor optzeci. Mi-am amintit de textul respectiv in aceste zile efervescente, cind Universitatea ieseana si, in general, invatamintul superior romanesc serbeaza 150 de ani de existenta. Inainte de a spune de ce articolul mi-a revenit subit in memorie, dati-mi voie sa reproduc aici citeva scurte fragmente:

„In adolescenta, am vazut o comedie suculenta, intitulata The Meaning of Life /…/. Filmul consta intr-o succesiune de episoade grotesti, care duceau la o singura concluzie posibila – viata e lipsita de sens sau, oricum, e lipsita de unul reperabil in interiorul standardelor noastre de perceptie si intelegere. Traim, altfel spus, in plin absurd. M-am distrat copios atunci, dar nu am acordat nici un pic de credit subtilitatilor asa-zicind metafizice ale peliculei. Eram foarte tinar si visam, cu indirjire, ca intr-o zi voi schimba lumea din temelii. Urma sa modific adica insusi sensul vietii (al vietii cu v mare, desigur), iar acest lucru nu se putea intimpla decit in prezenta lui nemijlocita. Nu stiam cum voi realiza maretul ideal, insa imi era clar ca nimic nu ma putea opri. Anii au trecut si, maturizindu-ma, am descoperit un adevar trist. Nu numai ca nu am cum sa schimb in vreun fel viata cu v mare, dar nu voi reusi niciodata sa controlez cel putin viata cu „v" mic. Ea isi vede de cursul sau firesc si cumva implacabil, negasind timp sa se opreasca, fie si pentru citeva secunde, ca sa-mi strige peste umar admirativ – Bravos, Codrine (Marine ori Cosmine)! Imi placi teribil! Tine-o tot asa si te voi rasplati regeste! Dimpotriva, in anumite momente – suficient de obscure in paradigmele mele hermeneutice -, viata m-a sanctionat pervers, supunindu-ma regulilor ferme ale pedagogiei transcendente. Am aflat, la fel ca miliardele de indivizi care m-au precedat si, probabil, precum miliardele ce ma vor succeda, ca nu viata e a mea, ci, absolut si irevocabil, eu sint al vietii. Cu v mare ori mic, aproape ca nu mai conteaza.

Vorbeam deunazi cu un prieten – universitar si el. Imi marturisea ca traieste un puternic sentiment de alienare. Desi a muncit din greu pentru o cariera academica, a ajuns acum sa fie plictisit de ea. Universitatea – asa cum s-a articulat in anii de tranzitie, cu nenumarate scaderi si controversate schimbari de identitate – nu-l mai incinta. Privita dinauntru, Universitatea (fara indoiala, nu numai cea romaneasca!) te poate, intr-adevar, dezamagi /…/. In primul rind, eterogenitatea corpului profesoral deruteaza uneori pina la nedumerire. Impostorii (repet, nu doar de la noi!) convietuiesc alaturi de profesionistii veritabili si nimeni/nimic nu pare sa aiba forta /…/ de a separa griul de neghina. Este /…/ in satietatea universitara a amicului meu un simptom al societatilor consumeriste, care ii ostracizeaza pe intelectuali, impingindu-i catre astfel de forme de nihilism. E si o realitate sumbra, particulara, a vremurilor noastre post-comuniste, pe care trebuie sa o luam ca atare. Este insa si o cautare (inutila) a sensului (vietii) acolo unde sensul iese, de fapt, din sistem si se revela (eventual) la o scara mult mai mare, cu neputinta de reperat /…/. Realitatea mult mai prozaica decit vrem noi sa acceptam e ca, plina de genii sau de mediocri, de constiinte ori de farisei, Universitatea (de aici si de aiurea!) ramine tot ea insasi, urmindu-si, neabatut, cursul istoric si simbolic. Institutia universitara reprezinta, pina la urma, o existenta in sine (cu identitate colectiva), imposibil de influentat major in plan individual. Ca si viata, ea nu are timp sa se opreasca si sa-ti strige fascinata: Codrine (Marine ori Cosmine), te admir neconditionat si sint gata sa-ti dau un bonus de eternitate pentru inteligenta ta! Sa nu te lasi, amice! Noi sintem ai ei si nu ea a noastra. De numele sau se leaga personalitati ca Maiorescu sau Kogalniceanu, dar tot aici au functionat, in varii vremuri, Icsulescu, Igreculescu ori Nimenescu. Universitatea nu s-a clatinat nici sub unii, nici sub ceilalti, raminind, fundamental, aceeasi Alma Mater.

Sensul nu se gaseste niciodata in detalii, ci numai in absolut, acolo unde, din pacate, prea putini dintre noi au acces vreodata. Desenele precolumbiene ramin neinteligibile la contactul direct cu liniile lor, dar se observa, grandios, din avion. Oamenii insisi nu au maretie in individualitati, ci numai in multitudine. Indivizii, oricit de stralucitori ar fi, la un moment dat, se deterioreaza, isi ating propria limita, sint neputinciosi (pe termen lung) si, ultimativ, mor – sa recunoastem, mai intotdeauna ignobil si deplorabil. Comunitatile insa, prin contrast, au cucerit spatiul si timpul, au iesit in Univers si si-au schimbat, necontenit, viata (uneori chiar pe cea cu v mare). Grupul pare etern si mereu in plina expansiune, persoana, dimpotriva, trezeste, fara exceptie, angoasa perisabilitatii si a suferintei. Sensul clar, semnificatia precisa se pierd aici intr-un mod inevitabil. Sintem nevoiti sa acceptam, prin urmare, ca nu traim intr-o lume a concluziilor, ci, mai curind, in una a ipotezelor (devenite, treptat, axiome). De aceea, cred, speculatia nu ar trebui privita cu circumspectie in spatiul existential propriu-zis, intrucit ea ramine singura noastra forma de cunoastere autentica. Opiniile emise de noi – pe orice palier al manifestarilor umane – sint simple prezumtii cu un grad mai mare sau mai mic de inocenta. Ca atare, avind in vedere faptul ca ele nu produc sensuri, nu ne putem astepta sa dobindeasca vreo insemnatate. /…/".

Cred cu tarie ca acest adevar fundamental era cunoscut/intuit de marii patrioti unionisti si reformisti (va rog sa acceptati adaosul meu explicativ: nu e nici un festivism in cuvintele anterioare, este o realitate pura, pe care noi, din pacate, nu mai reusim sa o exprimam prin lexemele limbii romane – corupte de abuzurile festivismului comunist si nationalist! – fara a lasa capul in jos rusinati). In 1860, Cuza si marii oameni din jurul lui stiau cu precizie ca o asemenea institutie va construi identitate (pentru un neam) prin ea insasi, prin puterea sa simbolica extraordinara, ce trece dincolo de „persoane", „timpuri" ori „orgolii". Spiritul (institutionalizat) al unei natiuni realizeaza fixarea definitiva in istorie. Ce ar fi fost Anglia fara Oxford si Cambridge, ce ar fi America fara Harvard si Yale, cum am privi catre Franta daca nu ar exista Sorbona? Nu-ti trebuie numai inteligenta si educatie pentru a intelege un astfel de principiu, ci si – iata, repet, cu riscul de a va enerva! – patriotism. Adica, sa o spunem raspicat, capacitatea – ca lider politic – de a iesi din gaoacea meschina a interesului marunt si ignar! Nu e cazul – o afirm cu toata raspunderea! – actualilor conducatori dimboviteni, care au aruncat/arunca intregul invatamint autohton, in, probabil, cea mai intunecata epoca din 1860 incoace. De aceea, sper sa-i vad cit mai putin, in zilele urmatoare, „lustruindu-se pe sine", vorba lui Eminescu. Sa se stie: aceasta este o sarbatoare a Romaniei moderne (construite de Cuza), nu si a politicienilor ei „(post)moderni"!

Publicitate și alte recomandări video