America, America…

Citind aceste versuri ale lui Gabriel Stanescu, referitoare la America anilor nouazeci, gindul te duce la Orwel, la Kafka, dar si la filmele lui Chaplin. Poate va mai amintiti de citeva secvente din Timpuri noi, unde Charlot stanteaza niste piese ce „curg" continuu pe banda rulanta. La un moment dat ritmul devine atit de rapid, incit acesta pierde sirul si banda se opreste, nu si miinile lui Charlot, care, chiar si in timpul pauzei de masa, par sa fie cuprinse de un tic nervos, executind cu de la sine putere miscarile pe care le-au deprins in procesul muncii. Sau de o alta scena, in care acelasi Charlot, inarmat cu o uriasa cheie, se pierde printre rotile unui urias mecanism (simbolul societtaii de consum) care, saltindu-l in sus si in jos, e pe cale sa-l transforme intr-o masa de carne informa, intr-un semipreparat, frumos invelit intr-un ambalaj stralucitor, inlauntrul careia se afla suferinta si carne stoarsa de sudoare umana… America descrisa de Gabriel Stanescu, plecat in exil la inceputul anilor nouazeci, ne duce cu gindul nu numai la Orwel, Kafka si Charlot, ci si la Infernul dantesc, la lagarele de exterminare nazista si la GULAG-ul lui Soljenitin. Avem de-a face, desigur, cu niste lagare de concentrare moderne, unde totul functioneaza impecabil. America e-un monstru, un cub Rubyk aflat intr-o perpetua schimbare. Omul devine o simpla cifra dintr-un sir de cifre, care in ansamblul sau, reproduc fatidicul numar al fiarei ce bintuie Apocalipsa lui Ioan.. „Toate formularele de serviciu vor fi semnate cu codul tau/ personal 7242 – 2 odata iesiti in pauza trebuie sa ne amintim un alt cod la fel de personal/ cel al lacatului cu cifru de la dulapul personal/ cel al cartii de credit…"

In acest aseptic infern, exista intotdeauna un supraveghetor, care poarta, la rindul sau un cod: „Cineva acolo sus ne numara", scrie poetul. Ne supravegheaza, adica. Si e supravegheat, la rindul, sau. Infernul modern e plin de ochi de care nu poti scapa oriunde te-ai duce. America lui Gabriel Stanescu e insa un simbol atotstapinitor al lumii contemporane. E Babilonul cel mare, unde s-au adunat, de-a lungul veacurilor, toate relele. Oamenii au devenit zeci de mii, sute de mii, milioane de cifre fara identitate, „vietuind" intr-o clepsidra in care totul a fost rasturnat cu sus-ul in jos. Totusi, o ordine perfecta domina acest haos existential, menit sa aneantizeze trairea umana. „Nu mai avem nume, sentimente, nimeni nu se intereseaza cine sintem si de unde venim." Si totusi fiecare cifra traieste cufundata intr-o lume a ei. Singuratatea individului e dublata de singuratatea masei. Nimeni nu-si mai apartine siesi. Toti, incepind de la mic la mare, sint prinsi in rotile dintate ale acestui concasor social.

America lui Gabriel Stanescu pastreaza, totusi, ceva din patetismul si din maretia Americii lui Walt Whitmann, cel care in 1881 scria: „Pe Om il cint/ o simpla persoana particulara, cu toate acestea proclam cuvintul: Democratic, cuvintul Mase./…/ Cint fiziologia din crestet pina-n talpi…/ Cint femeia si barbatul deopotriva!" Iata si un alt poem: „Aud cum cinta America, ii ascult/ feluritele imnuri,/ ale mecanicilor, fiecare cu glasul voios si puternic,/ precum se cuvine/ pe dulgher il aud cum cinta geluind si clipocind,/ pe zidar, cind la lucru purcede si cind lucrul e gata,/ il aud pe cizmar ce cinta la banc, ghemuit, si palarierul cum cinta-n picioare…" Walt Whitman vibreaza la unison cu America si intreaga planeta. Firele sale de iarba ne transmit bucuria de-a trai. Viata insa inseamna si suferinta. Nici mecanicii de locomotiva, nici dulgherii, nici zidarii, nici marinarii, nici cizmarii nu robotesc inaltind imnuri de slava Zeului muncii. America s-a construit – si Walt Whitman stie prea bine asta – cu sudoare si singe. Probabil ca marele poet al Americii nu a vrut sa vada si milioanele de trupuri ingropate la temelia noului stat. Milioanele de sclavi ucisi in galere sau pe marile plantatii… El a vazut o America ideala. Un stat puternic si liber. Mai tirziu, poetii proletcultisti ai vechiului continent, supus unui experiment istoric (happanyngul marxist leninist), punind umarul la constructia unei ideologii a maselor, l-au adaptat ca model. Ei n-au cintat America, nici Libertatea. Ci au inchinat imnuri de slava internationalismului atotbiruitor. Whitman a fost  „profetul atletilor", profetul oamenilor puternici… Aparatorul Libertatii si al Adevarului… Al unui om care desteleneste pamintul, pentru a „construi un viitor si mai maret inca".

Judecind simplist lucrurile, am putea trage concluzia ca nu e o mare deosebire intre Whitman si poetii proletcultisti aparuti in Estul salbatic. Poate ca si ei au crezut ca versurile lor pot modela omul nou. Si totusi, deosebirea dintre ei si Whitman e uriasa. Whitman e stapinit de un patos de nestavilit. Entuziasmul lui e molipsitor si astazi. Nu e de mirare ca a devenit simbolul Americii. Al zgirie-norilor. Al industriei…

Concomitent cu America lui Whitman exista si o altfel de America. O America a individului, nu a masei. E America aceluiasi mecanic, vazuta insa dintr-un alt unghi, cel al lui Charlot. E America omului-surub. America omului piulita. A omului marunt, strivit de talpa omului puternic. Chaplin surprinde drama si comedia omului modern, aflat la rascrucea istoriei. America vazuta de Gabriel Stanescu pastreaza ceva din patetismul Americii lui Whitman. Dar la el e vorba de un patetism pe negativ. El e mai apropiat ca viziune de Chaplin, decit de autorul Firelor de iarba. Locul umorului l-a luat strigatul, revolta. Lui Gabriel Stanescu ii lipseste detasarea necesara pentru a privi realitatea prin ochii unui clown. El e un inadaptat. Un disperat prin excelenta. El e baiatul bun la toate, cel care stie sa indoaie cartoanele, facind din ele cutii; cel care incarca si descarca, pentru citiva dolari pe ora, robotind intr-o veche imprimerie abandonata, printre baloti si gunoaie, baiatul bun la toate, care in ajunul Craciunului, primeste o bancnota de o suta de dolari din partea unui om de afaceri in scop caritabil, o matahala din Manhatan.

Intr-un interviu publicat recent in revista Kitej-grad, poetul marturisea: „Experienta americana a fost dura pentru mine, neiertatoare, la fel de dura si neiertatoare ca a oricarui emigrant care a decis, pe propria raspundere sa o consume pina la epuizarea ultimilor resurse fizice si intelectuale…" America mea, mai adauga el, nu-i America Ogarului cenusiu, nici America vazuta prin retina unui bursier Fullbright, e America vazuta prin ochii unui emigrant fugit din Romania si dispus sa lucreze orice si oriunde, sa curete closetele si sa mature strazile… Cartea mea, marturiseste poetul, e o replica in negativ la poezia optimista care ridica in slavi democratia americana…