Artistul oportunist

Desi frecventez cu oarecare asiduitate „lumea artei", nu am intilnit inca artistul multumit de felul in care sint rinduite lucrurile in propria breasla. Insatisfactiile sint atribuite aproape la unison „sistemului" prost croit, cel care nu sustine si nici nu incurajeaza valoarea sau performanta. Exista insa o reteta a reusitei in arta? Cum anume se capata notorietatea? Sint suficiente efortul personal, inspiratia, talentul si onestitatea artistului pentru a izbuti? Care ar fi ingredientele necesare pentru ca acesta sa capteze atentia publicului si sa risipeasca definitiv apasatorul disconfort al ignorarii sau anonimatului?

Citeva sugestii am gasit intre copertele unui volum publicat recent de L’Harmattan (L‘artiste opportuniste. Entre posture et transgression, 2011), sub semnatura lui Maxence Alcalde – critic de arta si profesor de estetica intr-o importanta universitate pariziana. Fin observator al fenomenului artistic actual, autorul cauta sa schiteze tipul de atitudine care face din artist un personaj de succes. Modelul artistului solitar, izolat de pereÈAA›ii propriului atelier, unde creeaza pentru propria placere, pare a fi nu doar desuet, ci si contraproductiv. Timpul de astazi impune un tip de conduita apropiata de pragmatism. Mediul artistic s-a diversificat odata cu dezvoltarea industriilor creative, turismului cultural si „noilor publicuri"; globalizarea si piata supraliciteaza exigentele producerii si receptarii operelor de arta. Pivotul artei actuale il constituie legatura dintre artist, institutiile si personajele (curatori, critici si galeristi) care ii pot legitima opera. Cazul lui van Gogh, legitimat postum, nu este unul de invidiat si nici de imitat.

Arta moderna a incurajat indeosebi operele subversive si transgresive, adica tocmai pe acelea care au sfidat conventiile sau „masurile" comune. Astazi, insa, cuvintul „transgresiv" pare sa-si fi atenuat semnificatiile, desi mai este folosit pentru a trezi la rastimpuri atentia unui public receptiv indeosebi la proiectele care „sar in ochi" cu o anume violenta. Arta transgresiva este de cele mai multe ori anti-sistem, exterioara institutiilor ori exilata in locuri marginale, underground.

Ca si Anthony Julius, autorul lucrarii despre Transgresiuni. Ofensele artei (tradusa la noi), Maxence Alcalde este de parere ca arta transgresiva nu a disparut, devenind chiar un gen distinct. Prezenta acesteia n-ar fi legata numai de expunerea unor opere singulare, ci mai curind de o atitudine care tinde a se cristaliza in jurul unor individualitati. Un model de succes este astazi artistul oportunist. Termenul din urma ar trebui luat nu in intelesul obisnuit, cel care sanctioneaza duplicitatea si compromisul, ci in sensul unei conduite pragmatice, recomandabila artistului aflat in staza cristalizarii propriei cariere.

Alcalde imprumuta  de la Anthony Julius o tipologie a transgresiunilor. Am avea experiente artistice care violeaza legile clasice ale artei, unele care incalca tabuurile consacrate, dar si altele, de rezistenta politica fata de putere. Ceea ce caracterizeaza perioada postmoderna este, pe de o parte, ispita singularizarii (individualismul), pe de alta – nevoia de socializare si relationare. Artistul este obligat sa faca unele „aranjamente" conjuncturale – mai intii cu „lumea artei", apoi cu publicul potential. Patru ar fi tipurile de aranjamente pe care ar trebui sa le asume artistul de azi: cu politica (politicul), cu spatiul public, cu situatiile de „conflict" si cu gestul ocazional sau „accidental".

Exista numerosi artisti „angajati" sau „militanti" care isi creeaza un prestigiu de opozanti ai sistemului (fac ceea ce se numeste „arta de deconstructie politica"). Altii, dimpotriva, il sustin cu obedienta, facind o arta obedienta, de „acompaniament". Analizind conduita artistilor de azi, Jérôme Glicenstein observa ca acestia vorbesc mai mult de „roluri" decit de convingeri, opinii sau pozitii. Altfel spus, artistul isi asuma un rol de oponent care „da bine" la imagine, fara ca atitudinea politica sa fie transanta sau definitiva. S-ar trece de la o retorica a angajamentului militant la una a pozitionarii ostile, dar echivoce si contextuale.

Care sint aranjamentele de facut in raport cu spatiul public? Artistul este invitat sa participe la „spectacolul" generalizat al media, sa devina un vector important al activitatilor contra-culturii, sa produca disonante cognitive, bruiaje, cu scopul de a atrage atenÈAA›ia si a se face cunoscut. Activarea strategiilor de promovare si de marketing intra in aceasta logica a prezentelor publice si a comunicarii agresive. Se creeaza astfel o doxa (opinie) favorabila, o proiectie de star system, care presupune evaluarea artistului mai putin prin opera (uneori inconsistenta), cit prin felul in care aceasta ajunge sa fie expusa.

Nevoia de a fi integrat intr-o retea profesionala, cu scopul de a expune si de a vinde lucrarile, face loc atitudinilor de compromis. Conflictele ar trebui aplanate. Artistul cauta sa colaboreze cu institutiile care il pot ajuta. Chiar cind propune lucrari transgresive, el are nevoie de o retea specializata care sa-i accepte si sa-i legitimeze proiectul. In aceste imprejurari, viclenia nu ar trebui nici ea recuzata; este astazi strategia privilegiata de interventie artistica. Pentru artist, totul poate fi problema de moment sau de ocazie. Oportunismul temperat il ajuta sa balanseze de o parte si de alta a institutiilor de arta, sa fie si impotriva sistemului, dar si parte indisociabila a sa.

Chiar daca o soluÈAA›ie intrevazuta de esteticianul francez pare a fi lipsita de moralitate, trebuie sa recunoastem ca nu puÈAA›ini o exploateaza cu succes. Intr-o lectura libera, ea ar sugera folosirea tuturor „oportunitatilor" care se ofera unui artist pentru a-si face cunoscut si legitimat mesajul. Cu alte cuvinte, inteligenta si pragmatism opuse izolarii si anonimatului.