Aura poeziei

In anii ’70 – secolul trecut –  generatia ’70 avea 20-30 de ani si era complet nepasatoare de varsta ei. Generatia ’60 avea chiar 60 de ani si traia o noua tinerete literara. Generatia ’80 abia intra in adolescenta si incepea a ganguri poetic. Generatia ’60 este de mult intrata in Eternitate, fie aceea un cimitir de la marginea orasului sau din cerurile nalte, si-abia de mai intalnesti unu-doi supravietuitori. Generatia ’70 –  si ea cu efectivul rarit –  isi traieste, crepuscular, varsta, in timp ce optzecistii de-altadata tind sa-i ajunga din urma si chiar sa-i depaseasca.

Prin selectie naturala, sau pur si simplu prin autoimpunere, generatia ’70 a ocupat, in anii ’70, scena literara si a tinut-o asa, sub control, vreme de doua decenii, cand a trebuit „unora mai vrednici" sau doar mai impetuosi locul sa il lase – adica optzecistilor precoci. Pe fundalul schimbarii la fata a dodoloatei Romanii, unii au facut fete-fete si, in anii ’90, s-a lasat chiar cu divorturi si cu palme literare. Treptat, optzecistii, scazand in varsta si ajungand si ei patruzecioptisti, semicentenari sau chiar saizecisti, nu doar ca au dat la pace cu antecesorii, dar au venit si cu niste mangaieri, cu niste reverente si cu ceva premii de excelenta si de omniprezenta, ce placut zgandaritoare la orgoliul scriitoricesc sunt, chiar daca fatal neindestulatoare. E, cumva, dincolo de meritele incontestabile ale premiatilor, o recompensa pentru anii cand saptezecistii aflati in putere literar-artistica i-au sadit in reviste, i-au crescut si, pe cat posibil, i-au ocrotit si protejat pe mai tinerii si nelinistitii lor viitori confrati.     

Imi place sa cred – si sa afirm – ca generatia ’70 e prima generatie livresca, post-belica. Pe cand generatia ’60 trebuia sa recupereze si, unii, sa se „reabiliteze", generatia ’70, tinerii aceia de 20-30 de ani intrau fara mari oprelisti in universitati si-n biblioteci, chiar daca, pentru fondul secret al acestora inca mai trebuiau aprobari speciale. Generatia ’70 e o punte, pe care s-a facut trecerea de la dogmatica anilor ’50-’60, cu falsul lor eroism si cu „pasarea cu clont de otel", care sfasia poezia, la iconoclasta generatie ’80, cea ivita, pare-mi-se, din coasta lui Caragiale, au nu a Eminescului. Laurentiu Ulici, criticul si principalul promotor al acestei generatii, a facut, cu putin timp inainte de nefireasca sa moarte, distinctiile necesare, fundamentale, in aceasta dihotomie. De altfel, concepand o istorie inversa a literaturii, din zilele noastre spre inceputuri, a reusit sa publice, simptomatic, doar corpusul in care recenzeaza generatia ’70.

Acolo, in Literatura romana contemporana – promotia 70 (Editura Eminescu, 1995), la pagina 217, aflam o schita de portret a celei care este, astazi, detinatoarea Premiului de Excelenta a Filialei Iasi a USR, concitadina si, candva, confesoarea noastra, Aura Musat. De precizat mai intai ca Ulici, folosind sofisticate rationamente si deductii, periodizeaza literatura romana, dinspre noi spre trecut, in cinci generatii, in care intra cincisprezece promotii. Noi toti, indiferent de promotie, facem parte din „generatia postbelica" sau generatia „reflexului conditionat". Asta, cu „reflexul conditionat", mult e dulce…

Pe Aura Musat, Ulici o vede – cam de la distanta – evoluand „de la un lirism bland melancolic in registru naturist, calofil si carturaresc la o poezie de tremuratoare acorduri confesive si gesturi contorsionate, deopotriva sentimental implicata si reflexiva", relevand, dincolo de „claritatea semantica a rostirii", „acuitatea reflectiei si un fel personal de marturisire lirica".

Un alt critic, Valentin Tascu, tot din generatia ’70 si solidar cu aceasta, intr-o carte aparuta „in preajma revolutiei", o ia, pe Aura Musat, drept borna si aura, impreuna cu alti saptezecisti din Iasi si din Cluj, pentru ceea ce ar fi / este Poezia poeziei de azi. Se intelege ca, in acea carte, clujeanul – dedulcit, intr-o vreme, la elixirurile iesene – extragea din mareea poeziei, doar poezia, asa cum ai extrage mierea dintr-o floare. Pentru aceasta fina operatie – si degustare – nimic mai potrivit decat poezia Aurei. Alti critici – de la Ciopraga la Manolescu, de la Daniel Dimitriu la Liviu Leonte si la Mircea Vaida – au sondat resursele si resorturile acestei poezii. Adunata, de la debutul din 1972 pana astazi, in doar patru carti, cea mai recenta aparand in 1996. Cata zgarcenie (editoriala!), tot atata acribie, poetica si filologica. Poeta si-a cultivat, prin ani, ceea ce am numit, candva, arta rabdarii. Poezia ei gliseaza intre doi poli: absorbtie – resorbtie. In primul volum (Pana la asfintit, Junimea, 1972) dominanta e absorbtia, poeta receptand avida fenomenalul, pe care-l transcrie fluent si cu o gratie specifica varstei. Inca acolo se vedeau semnele unei incercari de talcuire, pe care si-o asuma, orgolios, in Talcuitorul (1977), ce se vrea si un fals tratat de intelepciune esopica. Esopismul presupune adancime cogitativa mascata in formule oraculare. Resorbtia fabulei merge pana la gradul zero al scriiturii, acolo unde nu ramane decat semnul. Poeta „lirica" din anii debutului, ar scrie mai apoi, daca s-ar putea, poezie fara cuvinte. O raceala polara se insinueaza si cucereste, treptat, un teritoriu pe care se parea ca vor creste „pasunile raiului". Surprinsa la granita „dintre fantezie si realitate", poezia Aurei nu mai cauta efecte, dimpotriva, le reprima, le tainueste si chiar daca, din cand in cand, acestea scapa controlului, sunt repede cenzurate: „nu spune nimanui ce vezi, / la randu-ti, taci nevazut / sub coiful peste care se arunca / noaptea". Un suras nu mai este decat „amintirea surasului"; „Gradina miracolelor – netrebuitoare / Ramane sa trudim la firul nostru de orez." Resorbtia este resimtita in ordine cosmica, drept o „retragere-n sine", ca devitalizare a elementelor, pana la inghetul final: „revarsa un fluviu cantarea-i uscata / doar frunza care se clatina / fara scapare / in lat." Arta rabdarii nu este decat exasperare reprimata, poeta are revelatia sfasietoare a rupturii produse intr-un intreg ce parea indestructibil, are constiinta faptului ca opereaza cu jumatati de masura. Iluzia inca mai exista „prin artificiu de calcul", resemnarea e combatuta prin sarcasm si grimasa. „Haosul vesel", arlechiniada, travestiul sunt / devin forme de exprimare a unei experiente limita.  Treptat, poezia ei respinge orice afabulatie, desi, in totul, spune „povestea", odiseea unei Penelope (care) „mai tese / destrama / paienjenisul fantasma / marea / Okeanul". Emblematica si asumata devine jertfa: pentru cuvinte, stranse-n pagina de poezie sau in fisa de dictionar, pentru acasa, pentru sinele ei impacat / neimpacat.               

Tatonand-o si chiar mustrand-o, amical, ca nu si-a mai adunat de mult numele pe-o carte, ea-mi raspunde: „Scriu, scriu cand apuc, imi notez, ca Nora Iuga, oricand, oriunde, pe orice, o idee, un gand, un vers… Dar nu, inca nu, nu-i momentul, n-am timp sa le-adun intr-o carte… Uite, acum, fac revizia la articolele mele din Dictionar, care trebuie sa apara intr-o noua editie…" E vorba, desigur, de academicul Dictionar-tezaur, cel caruia i-a consacrat si care i-a consumat aproape toata viata. Abstrasa, rapita si robita muncii sale de furnica-greier, de furni-greier, as zice, Aura Musat e ea insasi invesmantata intr-o aura de poezie, de demnitate si curaj care se rasfrang tonic peste Cetatea Literelor iesene.