Blazonul de filolog

Obrazul subtire cu multa munca se tine. Iar munca intelectuala este, daca vreti, un pas mic pentru asigurarea echilibrului intre forte si un pas mare pentru sustinerea trainiciei in cercetarea filologica.

Citesc – pe indelete si cu profitul pe care numai cartea buna il poate da – editia critica a operei lui Ion Budai Deleanu intocmita de doi carturari harnici si luminati, Gheorghe Chivu, profesor la Universitatea din Bucuresti si membru corespondent al Academiei Romane, si Eugen Pavel, mare filolog si lingvist din scoala intemeiata de eminentul Sextil Puscariu.

Avem, in sfarsit, o editie fundamentala a operei lui Ion Budai Deleanu. Cititorii Tiganiadei vor fi, poate, interesati sa afle ca textul a fost repus in drepturile sale firesti, gratie unor tehnici filologice remarcabile, prin care accesul spre lumea fauritorului de literatura este construit in deplin respect fata de cuvant. Cine consulta editia aparuta in 2011 la editura Fundatiei Nationale pentru Stiinta si Arta descopera texte la care se ajungea, pana acum, cu relativa dificultate, fie din pricina ca nu au fost publicate integral, fie din cauza ca nu au mai avut de mult timp parte de intrarea la tipar. Le revine editorilor meritul de a fi reconstituit, prin optiunile asumate si intretinute de comentarii judicioase, proiectul cultural al unui reprezentant de seama al Scolii Ardelene. Ceea ce incanta in volumul de peste o mie trei sute de pagini este tocmai fericita punere impreuna de literatura de buna calitate, lingvistica, filologie si istorie. Gratie acestei comuniuni, imaginea creatorului de text literar nu e cu nimic mai presus decat efigia carturarului prins in rascrucea veacurilor al XVIII-lea si al XIX-lea, adica intr-o vreme in care facerea de literatura insemna a da chip si glas constiintei ca actul de cultura se intemeiaza pe solidaritatea fictiunii cu realitatile sociale si lingvistice ale vremii. Citind volumul, ajungem sa aflam ca lumile posibile ale cuvintelor se intalnesc in chip fericit cu bogatia expresiva a limbii aflate deja in lume.

Pe Eugen Pavel nu am avut cinstea de a-l cunoaste. In schimb, de profesorul Gheorghe Chivu ma leaga amintiri placute si discutii rodnice. Autor al unei opere de mare incredere prin rigoarea, onestitatea si autoritatea discursului stiintific, Gheorghe Chivu a servit stiinta filologica romaneasca prin contributii valoroase precum Codex Sturdzanus, Dictionarium valachico-latinum, cel mai vechi dictionar al limbii romane, si Institutiones linguae valachicae, prima gramatica a limbii romane. Astfel, activitatea domniei sale face onoare uneia din cele trei mari scoli de lingvistica, cea intemeiata de Ovid Densusianu si continuata de carturari precum Tudor Vianu, Ion Ghetie, Grigore Brancus si altii asemenea lor. Astfel de oameni, nu foarte multi la numar, au dobandit blazonul de savant prin munca sustinuta si grea. In cercetarea academica, ceea ce le uneste in chip indestructibil mintile poate fi prezentat ca o fericita suma de insusiri pe cat de limpezi, pe atat de discrete: liniste si rabdare in cuvant si in fapta, lectura ziditoare, eleganta si spirit critic. Luand aminte la scrierile si la vorbele lor, un receptor atent trage numaidecat foloase. Cine cunoaste metoda de lucru a editorilor competenti si priceputi in a reda viata cuvintelor din vremurile demult trecute nu va fi mirat sa afle ca asa se lucreaza la nivel superior: slova cu slova, an dupa an. Filologia adevarata se face cu truda multa. Ea slujeste progresului stiintific, fara a se servi in chip meschin si interesat de stiinta.

In cazul oamenilor de stiinta precum Gheorghe Chivu, respectul fata de trecut transpare pana si in cele mai marunte fapte de zi cu zi. Interlocutorul descopera repede impletirea de politete, ordine si generozitate pe care omul in carne si oase le daruieste cu bunavointa celor jur, iar cititorul responsabil se lasa cu de la sine voie prins in mreaja scrisului atent, lucid si stapanit, profesat conform celor mai inalte rigori. Daca adaugam ca deferenta este una din proprietatile esentiale ale spiritului critic ce transforma orice potentiala polemica in schimb rational si respectuos de idei, dobandim, cred, o imagine deloc exagerata a savantului pentru care intelegerea istoriei vechiului scris romanesc este mai mult decat o profesie.

Studentii, colaboratorii si apropiatii lui Gheorghe Chivu au toate motivele sa ia aminte la modelul de viata si de munca al profesorului si cercetatorului. De o modestie proverbiala, omul de stiinta nu iubeste lauda, nici chiar daca ea este oglindirea normala a unei cariere pline de realizari. In consecinta, e mai bine sa spunem adevarul, pentru a nu lasa tacerea sa se astearna acolo unde nu ii este locul. Si adevarul este ca bucuria de a cunoaste un om cu demnitate, de la care se poate invata oricand, e mai trainica decat incercarea de a-i scoate in evidenta meritele.

In sfarsit, mai scriu ca unii dintre studentii Facultatii de Litere de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza" au, ca si colegii lor bucuresteni, prilej sa afle cum se face cercetarea filologica cu blazon. In ultimii ani, in calitate de profesor asociat, de participant activ la viata stiintifica ieseana si de membru in diverse comisii doctorale, profesorul Gheorghe Chivu vine la Iasi in chip regulat. Chiar domnia sa spune, cu zambetul pe buze, ca in Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti s-a intins deja vestea ca „profesorul Chivu s-a dat cu iesenii". O asa vorba e semnificativa pentru intelegerea nevoii de armonie pe care o resimt scolile romanesti de lingvistica.