Blestemul Romaniei

Dat fiind ca rubricuta mea pica in aceasta saptamana chiar pe 22 decembrie, ar fi fost de asteptat sa scriu un articol pe care sa il intitulez Dupa 20 de ani. Nu am s-o fac, macar pentru ca, in cazul meu, cei 20 de ani ar insemna cu 4-5 ani mai mult decit jumatate din viata de pina acum. Eram un copil la revolutie si nu pot pretinde ca pricepeam ceva. Prin urmare, nu ar fi corect nici sa fac pe precocele sau pe istetul si sa pun in balanta ce a fost cu ce este.

In mintea mea, este mult mai vie amintirea vremii frumoase de afara si a partidei de fotbal pe care am incins-o pe 22 decembrie 1989 decit ceea ce se petrecea in tara. Daca initial am simtit o mare confuzie, dupa aceea am devenit un fel de Gavroche de Cobadin, care si-a restrins insa reactiile doar in fata televizorului; primul gest a fost ca, atunci cind l-am vazut pentru prima oara pe micul ecran alb-negru pe Ion Iliescu, sa protestez luindu-l la tinta cu niste sageti terminate fatal in ventuze, pe care le lansam cu ajutorul unei arbalete primitive din plastic, primite, cu ocazia sarbatorilor de iarna, din partea sindicatului IAS-ului unde lucra tatal meu. Nu stiu ce era atunci in capul meu, dar nu il puteam suporta pe cel care, mi se parea, statuse la pinda pentru a ii lua locul celui care, stiam, doar, de cind deschisesem ochii, construise atita si facuse atitea pentru patrie. Ion Iliescu mi se parea un tradator, un personaj profund atipatic, care se bucura de nenorocirea altuia. Un parvenit, ceva de genul asta. In ochii alor mei, tin minte, el trecea drept un comunist ceva mai luminat. Oricum, bucuria ca scapasera de Ceausescu era atit de mare, incit solutia Iliescu parea o binecuvintare. Nimeni nu se gindea ca gata, comunismul s-a dus si ca ar fi nevoie de alti oameni, de alte orientari.

Cu aceasta antipatie am ramas si dupa aceea. Una care crestea cu cit vedeam in jur ca toata lumea era atat de incintata de zimbitorul Iliescu, care poza in salvatorul si eroul neamului. Intimplarea a facut ca, un an mai tirziu, intr-o tabara scolara, un prof de engleza, cam betiv dar foarte inteligent si simpatic, sa imi puna in piept, in Timisoara, o insigna cu coroana regala. De atunci am devenit, spre indignarea bunicilor mei, regalist. Tineam cu cel pe care regimul Iliescu il izgonea, sub amenintarea armelor, din tara; de fapt, cu cel care venea sa saboteze realizarile revolutionarilor, cu cel care dorea sa semene haos, dezordine, cand patria era amenintata de razboi civil (evenimentele de la Tirgu Mures lasasera urme) si, mai ales, cu cel care, in decembrie 1947, saracise poporul, fugind cu un tren plin cu aur si bogatii. Nu stia gustul salamului cu soia, dar venea acum sa ia puterea, sustinut de mosierul ala cu papion. Tocmai aceste argumente ma faceau sa-l simpatizez.

Cred si astazi ca revolutia din decembrie 1989 ar fi fost una curata daca o sleahta de fosti politruci, sustinuta de Securitate, nu ar fi profitat de deruta generala si nu ar fi confiscat (termenul a tot fost folosit, dar nu ma fandosesc evitindu-l) ceea ce a fost pur revolutionar, adica eroismul tinerilor care au iesit in strada. Daca regele si-ar fi recapatat drepturile atunci, daca istoria s-ar fi reinnodat de unde a fost brutal fracturata, am fi avut o sansa de a ne indrepta grabit catre Occident. Asa, am batut pasul pe loc, iar cei care au pus la cale intregul scenariu s-au imbogatit si au pastrat abil puterea.

Ceea ce mi se pare absurd astazi, la fix doua decenii de la revolutie, este faptul ca adevarul, desi vizibil pentru cine poate pune cap la cap diferitele documente si informatii mai curind scurse decit sistematic facute public, este in continuare ocultat din interes. Nu intimplator, de cite ori isi face simtita prezenta in jurul datei de 22 decembrie, ex-presedintele Ion Iliescu este huiduit cu aplomb si gratulat cu bulgari de zapada. Ceea ce si merita. Asta este, la noi eroismul si tragedia unor oameni care au murit au devenit pretext de parada pentru altii; filmul revolutiei il regizeaza Sergiu Nicolaescu, despre ce inseamna sa stai in bataia armelor ne vorbesc Iliescu si Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu isi continua bine mersi cariera diplomatica, mai aruncind din cind in cind cite o petarda, generalul Atanasie Stanculescu mai trage cite un chef de boala grea prin cite un cazino si scapa, oricum, de orice condamnare, securisti notorii precum Ilie Merce, Vadim Tudor o duc bine mersi in politica, altii, precum Dan Voiculescu controleaza multe pirghii prin intermediul unor imperii media, iar Miron Cozma este singurul care plateste pentru ravagiile facute de minerii in 1990. In tot acest timp, unii oameni isi pling mortii dragi si se incapatineaza sa nu accepte ca asta este normalitatea pentru care s-au sacrificat copii, sotii, fratii lor.

O lege a lustratiei nu a putut avea succes la noi, dupa cum condamnarea comunismului a venit, poate, cam tirziu. La 20 de ani de la caderea comunismului, Romania se afla in cadere libera, nu doar politica si economica, ci, mai grav inca, morala. Lipsesc modelele reale, locul lor fiind abuziv ocupat de ciocoii de azi, bogatani inculti, ticalosi, smecheri, alunecosi si cu biografia patata. Cei tineri ba nu stiu cine a fost Ceausescu, ba repeta timpenia unora mai in virsta, care regreta comunismul, cu locul de munca asigurat si cu locuintele reci si frigiderele goale. Frica de a fi turnat de aproapele tau nici nu se mai pune…

Cui i se datoreaza aceasta tulbure stare de fapt? Eu unul nu am nici un dubiu: in primul rind lui Ion Iliescu si acolitilor sai, dintre care cei multi ocupa si astazi scaune-cheie. Acesta este blestemul Romaniei. In plus, am fost la citiva milimetri ca tot ei sa cistige alegerile, tocmai in anul in care se implinescu 20 de ani de la caderea oficiala a comunismului. Ar fi fost ultima infringere morala a Romaniei.