Box populi…

Nu sint deloc convins ca anumite probleme se pot rezolva prin referendum. Ba nu sint deloc convins ca vreo problema (in afara celor politice) a fost rezolvata cindva prin referendum. De-o pilda, problemele de matematica. Mintea colectiva nu e neaparat o minte geniala. Poporul nu e un mai bun fizician decit, sa zicem, domnul Stephen W. Hawking (pe care l-am vazut cindva intr-un episod din Star Track). Si nici nu este o fiinta mai smerita decit Smerita prozatorului rus. Poporul gindeste mistic, acolo unde e nevoie de o minte rece. Poporul gindeste liric, acolo unde e nevoie de o minte prozaica. Poporul se supara, exact cind trebuie sa se veseleasca. Daca nu e laudat indeajuns, simte o vulnerare de fecioara si se comporta infantil. Cu toate acestea, cel putin la noi, de la o vreme, chestiunile (mai mult sau mai putin arzatoare) sint supuse, de regula, unui foarte mediatizat exercitiu de gindire si imaginatie colectiva. Efortul cogitativ in comun a devenit un soi de liturghie publica, inlocuind adesea meditatia personala. Nu cred ca e bine. Si iata de ce.
Acum un lustru si mai mult, s-a ivit problema asa-ziselor „manuale alternative” (de istorie, de limba romana…). In loc ca aceasta chestiune delicata sa fie cedata, firesc, savantilor, televiziunile au organizat un prim exercitiu de efort in comun. Rezultatul s-a vazut. Problema a fost intoarsa pe toate fetele. Firul indignarii a fost despicat in patru. Autorii au fost pusi la stilpul infamiei (si inca in unanimitate). S-a constatat atunci ca Istoria romanilor e o stiinta la care oricine se pricepe prin insusi faptul miraculos al nasterii in Elena Doamna sau aiurea. Cind e vorba de istorie nationala, competenta vine, mai e nevoie s-o spun?, de la ursitoare. Te nasti cu ea. Publicul s-a emotionat intens, citeva luni bune, a vibrat unanim si a decis, intr-un final, ca nici un manual de istorie nu e desavirsit. Si cu atit mai putin autorii lor. Concluzia e irefutabila prin generalitate. Luata in amanunt, nu zice insa nimic. Interogarea constiintelor a reprezentat, sa recunoastem, un suprem moment de emotivitate colectiva. Privind la televizor, romanul s-a iubit pre sine cu energia celui care isi regaseste consoarta dupa o lunga absenta de la domiciliu. Dar, din punctul de vedere al stiintei istorice (singurul care conteaza la propriu), momentul nu a rodit nimic. Stiinta istoriografica n-a consemnat nici un progres. S-a adeverit postulatul care sustine ca suma tuturor mintilor nu face cit mintea unuia singur (a lui Iorga, de exemplu). Povestea s-a repetat in termeni similari, cind s-a ajuns si la manualele de romana. Nu are rostul sa insist…
Mai nou, s-a gasit de cuviinta sa se intrebe poporul cu privire la catalogul „marilor romani”. Ce a iesit, s-a vazut. O lista in care nu lucreaza nici un criteriu. Dupa o scurta exaltare, chestiunea s-a rasuflat si nu mai intereseaza pe aproape nimeni. Votul popular a ramas, ca de obicei, fara vreun efect pozitiv. Recursul la interogatia colectiva, la exercitiul corporatist, ca sa n-o lungesc, nu conduce la stabilirea adevarurilor. Nici istorice, nici ortografice si, cu atit mai mult, morale. Pricina am formulat-o mai sus. Gindirea emotiva ia locul gindirii logice. Exaltarea, spiritului sceptic. Iluminatia subita, argumentelor. Si cu asta vin si la concluzie. Ideea de dezbatere publica obligatorie e, negresit, de la un moment incolo, periculoasa. Publicul capata impresia ca se pricepe la orice. Si cu cit se pricepe mai putin la cutare lucru, cu atit i se fixaza mai ferm in minte ca e chemat (de catre bunul Dumnezeu) sa stabileasca adevaruri de specialitate si sa dea verdicte. Omul singur nu si-ar aroga o atare putere. Iluzia vine din faptul ca e chemat sa participe la o miscare colectiva, la un soi de cros popular. De aici vigoarea musteriului. De aici agilitatea sa…