Bucuresti – mon amour?

Am participat, luna trecuta, al Festivalul Bucuresti – mon amour, organizat de revista „Contemporanul". Am fost intrebat, in mod repetat, de diversi ziaristi, ce inseamna Bucurestiul pentru mine. Drept sa fiu, nu mi-am pus niciodata problema; si am putut trai linistit pana acum cu aceasta dilema. Dar, se pare, a venit timpul sa ma gandesc si la asta…

Din 1996, traiesc la Iasi. Nu ma simt iesean, sunt primul din familia mea care s-a „exilat" (benevol) in capitala Moldovei. Regula spune ca cine prinde cheag, cat de cat, in domeniul cultural, coboara sa se legitimeze la Bucuresti. Junimistii asa au facut si au creat, se pare, nu o moda, ci o fatalitate. Ardelenii, de la Goga, Rebreanu, la Breban au procedat si ei identic; au venit, as spune jucandu-ma serios, sa civilizeze un spatiu generos, primitor, dar lipsit de o traditie pe masura celei a Moldovei sau a Transilvaniei.

***

Ce e Bucurestiul? Un oras mai mare, atata tot. Constantean fiind, alegerea logica ar fi fost capitala – mai aproape de locul de bastina, mai agitata, mai „lucrativa". Doar ca mie mi-a lipsit mereu pragmatismul. Am ales Iasul nu neaparat pentru el insusi, ci mai curand pentru ca nu-mi placea Bucurestiul anilor ’90: imbacsit, plin de praf, aglomerat. Obositor. In mare masura, nu-mi place nici acum, desi ma topesc dupa unele zone, dupa partea centrala, veche, care conserva o felie sarmanta de normalitate si de bun gust vetust. Da, acolo ma simt aproape la fel de bine ca in orice alta capitala europeana. Zona dintre Hanul lui Manuc, Lipscani, Calea Victoriei, Strada Mantuleasa mi se pare principala atractie turistica a capitalei. Actualul sediu al Uniunii Scriitorilor mi se pare si el plin de legende, cu o incarcatura aparte. M-am simtit bine ori de cate ori am intrat in el; sper sa mai am ocazia sa o fac, multi ani de aici inainte.

Bucurestiul meu e insa unul abstract, coborat dintr-o mitologie livresca. E Bucurestiul marilor scriitori. Cel in care si-a trait ultimii ani lucizi Eminescu, cel in care a baut bere, a facut gazetarie si literatura Caragiale, cel in care a scris Camil Petrescu, cel in care a facut cariera literara Liviu Rebreanu, cel in care Lovinescu a imprimat directia modernizarii literaturii romane, dar si cel din care Calinescu a fugit la Iasi, ca sa-si poata scrie Istoria… E, apoi, Bucurestiul lui Nichita Stanescu, Nicolae Breban, Marin Preda, Stefan Banulescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, Leonid Dimov, Marin Mincu, Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Cartarescu, Radu Aldulescu, Ioan Es. Pop. E Bucurestiul revistelor „Romania literara", „Contemporanul-Ideea Europeana", „Caiete critice", „Observator cultural", „Viata romaneasca", pe care le citesc constant de vreo doua decenii si in paginile carora public de cativa ani. Pe scurt, Bucurestiul este locul unde, decenii la rand, s-a facut cariera literara. Nu literatura (nu doar literatura), ci cariera literara. Si azi tot aici se poate face mai bine decat in provincie. E locul care atrage ca un magnet, care aduna, inevitabil, nu neaparat cele mai mari, dar sigur cele mai multe valori ale tarii. E firesc sa fie asa.

***

Nu fortez nici un paradox daca deapan niste amintiri din copilarie putin mai atipice. Am copilarit intr-un sat dobrogean (Cobadin), dar parintii mei locuiau la bloc. Sunt un produs al comunismului optzecist: am crescut la tara, dar la bloc. Bunicii dinspre mama aveau insa o casa in Bucuresti. Pe undeva prin zona Militari. Tin minte ca nu era departe de gura de metrou. Mergeam acolo in fiecare vara. Dar cum era Bucurestiul copilariei mele? Ei bine, era mai rustic decat Cobadinul. Casa bunicilor mei era simpla, cu doua camere nedecomandate si o bucatarie, plus un intrand, o veranda din pal. Plus o magazie, de unde se casca si o usita de acces catre pod. WC-ul se afla in fundul curtii, apa se cara cu galeata de la pompa. Bunicul avea vie, iar toamna o culegea si facea vin. Strada era pietruita pe anumite portiuni, dar cand ploua nu puteai scapa de noroi. Vecinii, cei mai multi rude de-ale bunica-mii, desi se mandreau ca traiesc in capitala (se crea mare rumoare cand ei, bucurestenii, veneau pentru cateva zile la tara, in satul neamurilor), nu renutasera la viata lor de tarani veniti din Baragan: cresteau intr-o inghesuiala zgomotoasa tot felul de gaini, bibilici, rate, curci, isi lucrau gradinile mici, se spalau in lighean sau in copaie, coceau paine, iar seara ieseau la banca din fata portii, spargeau seminte si puneau tara la cale. Aceasta strada din Bucuresti nu se deosebea cu nimic de ulita din satul bunicilor dinspre tata, Siminoc, care abia daca numara vreo 200 de gospodarii. Aceasta imagine mi-a ramas multa vreme fixata in minte. De cate ori am invatat in scoala, la istorie, geografie sau literatura romana despre Bucuresti, in mintea mea s-a creionat sablonul unui „sat mai mare". Cand am dat de aceasta sintagma intr-un articol al lui G. Calinescu, am tresarit satisfacut.

Cred ca marele blestem al Bucurestiului (ca, de altfel, al tuturor marilor orase ale noastre) a fost comunismul, care l-a desfigurat. Au disparut cartiere intregi, monumente inestimabile, a disparut, mai ales, o atmosfera care ii era specifica. Micul Paris nu mai e posibil; el exista doar in albumele si in fotografiile vechi. Casa Poporului va ramane mereu, aroganta, sfidatoare, monument al prostului gust, amintindu-le nostalgicilor ca, pe vremuri, acea zona era altceva.