Buricul Vasile Ombilic

Asa cum fiecare fiinta este prevazuta cu un singur buric, tot asa am crezut ca Pamintul are si el doar un buric. Grecii s-au gindit ca nu-i rau sa-l localizeze la ei in tara si chiar i-au marcat locul exact printr-o sculptura fantezista. Pe mine nu  ma deranjeaza deloc aceasta localizare si apreciez la superlativ initiativa vechilor greci. Totusi, problema localizarii si unicitatii buricului Pamintului este de departe de o foarte mare  actualitate in Romania de azi.
Daca in ce priveste unicitatea se poate vorbi de un quasi-consens, in privinta localizarii buricului sint o multime de pareri diferite.
Renumitul om de stiinta Vasile Ombilic este convins ca el este adevaratul buric al planetei albastre si ca toti ceilalti pretendenti sint niste impostori. Argumentele marelui savant pleaca chiar de la numele sau de familie, precum si de la faptul ca este ultimul descendent in viata.
Cei care il cunosteau pe marele invatat il respectau, il ridicau in slavi ori de cite ori era nevoie de o autoritate morala. Pe masura ce contemporanii se prosternau la picioarele eruditului, crestea si convingerea acestuia ca este unicul buric al Terrei.
Iesenii traiau bucuria de a avea printre ei aceasta nestemata rara. Domnul Ombilic facea cinste Iasilor, Romaniei, Europei, lumii.
Ca primar al vechii capitale a Moldovei, eram fericit ca pot fi de folos acestui colos, chiar cu riscul de a interpreta legea putin cam aiurea.
Noi, romanii, simtim nevoia de a ne construi idoli si, personal, l-am acceptat drept zeu pe ilustrul Ombilic. Ma bucuram ca idolul meu n-are nici o fisura, nici macar pentru inventivul campion al circotasilor de profesie.
Intr-una din zile, un grup de prieteni stationam la intrarea casei primarului Pogor. Erau acolo oameni cu har, cu talent, cu aura celebritatii formata sau in curs de formare.
Un poet celebru, pe care il admiram pentru poezia sa cit si pentru calda omenie pe care o etala in toate situatiile, remarca apropierea semizeului meu Ombilic de grupul nostru.
– Vine domnul…
Grupul nostru se intoarce, plin de respect, cu fata spre titanul acceptat unanim ca absoluta autoritate stiintifica, dar si morala.
– Buna ziua, saluta corul muritorilor.
– Buna ziua, raspunde domnul Ombilic.
Simpaticul poet, cu un zimbet cald si plin de respect, ii intinde mina buricului pamintului.
Buricul, acru ca o perja imatura, se face ca nu vede mina oferita cu prietenie si respect. Jenat, poetul insista si sta cu mina intinsa; de data aceasta marele savant este convins ca gestul sau incalificabil este perceput de toti cei prezenti si, intorcind spatele, ne paraseste martial.
Martorii la aceasta scena au devenit muti si orice punte de comunicare intre noi s-a rupt momentan. Fire nevazute ne leaga, totusi, intr-o solidaritate amara. O solidaritate nascuta instantaneu, ca urmare a sfidarii si desconsiderarii unui grup de amabili admiratori de catre cel admirat.
– Are multa minte, dar nu-i toata buna, repeta un amic spusele unui taran adresate marelui Nicolae Iorga.
Eu n-am fost de acord cu aceasta simpla si superficiala constatare. Motivul unui atare comportament este mult mai adinc. Buricul Iasilor, Romaniei, Europei si al planetei albastre este atins de paranoia in mod iremediabil. Hrana lui de fiecare zi consta in uriase portii de rautate, de egoism si de venin. Buricul pamintului te trateaza cu badaranie pentru ca nu suporta si alte existente ilustre pe linga el. Existente care au, cert, meritele lor, valorile lor, sclipirile lor. Este convins ca i se rapeste pe nedrept un pic din stralucirea care i se cuvine doar lui. Integral.
Dintre noi, un mucalit cu zimbet blajin ne face un semn discret:
– Este dus cu pluta, saracul.
Se poate si asta. Dar eu am intilnit citiva "ombilici" pe care ii pastorea regretatul doctor Boisteanu. Acestia, in momente de luciditate, te puteau capta prin farmec si geniu. Apoi alunecau in confuzie si in misterul nebuniei. Deveneau celebri insatntaneu. Stalin, Hitler, Eminescu, Satana sau Sfint. Invariabil, imi refuzau mina intinsa. Nu se coborau de pe soclu spre a recepta un salut prietenesc. De ce oare?
Vazind mina ilustrului poet intinsa si refuzul genialului Ombilic de a raspunde la salut, mi-a venit in minte o scena de demult, petrecuta la Spitalul Socola, pe cind faceam o vizita in calitate de primar.
– Sa ne vedem sanatosi, domnule Stalin, spun intinzindu-i mina.
– Asteapta sa-ti intinda mina superiorul, se incrunta Stalin.
 – Astept, atunci, sa…
Stalin imi intinde mina multumit.
– Sa ne vedem sanatosi, Luminatia Voastra, spun foarte serios.
Revenind la gestul Buricului Pamintului si la scena descrisa mai inainte, parca Stalin are ceva atuuri in plus. Este putin mai uman, nu?