Calinescu intre naivitate si compromis

Au aparut, de curind, sub egida Academiei Romane, volumele V-VI din publicistica lui G. Calinescu, corespunzind anilor 1940-1947 (coordonatorul editiei: Nicolae Mecu). Sint texte in care Calinescu se dedica patimas cauzei comuniste, conducind organe de presa afiliate miscarii de stinga si lovind aprig in opozitie. Cred ca s-au pripit cei care l-au taxat pe scriitor pe motivul ca si-ar fi incalcat convingerile si ar fi facut jocurile comunistilor. Temperamental, Calinescu era un "ingenuu", un idealist. Si, se stie, orice schimbare majora suscita idealurile.

Si totusi, Calinescu adopta notiunile propagandei comuniste, punind temei pe diferentierea de clasa, pe exploatarea celor multi, pe ticalosia mosierimii etc. El preia, de fapt, un limbaj de lemn, pe care nu isi da silinta sa-l umple de viata. E limpede ca o minte ca a lui nu putea gindi in acesti termeni, de oricita inocenta am suspecta-o. La "Tribuna poporului" si, incepind cu 20 martie 1946, in fruntea ziarului "Natiunea" (organ al Partidului National Popular), Calinescu devine un foarte aprig combatant al partidelor istorice (Liberal si taranesc) si un promotor al inevitabilei fericiri colective pe care, fireste, o opune foametei prezentului si mai ales abuzurilor trecutului. Modelul absolut este Uniunea Sovietica. Pentru inceput, una perceputa din carti, deci din propaganda. Despre Stalin scrie pagini demne de condeiul unui fictionar rupt complet de realitate. Cum inca nu avusese de a face cu deciziile directe ale gruzinului, acesta ii aparea, probabil comparativ cu figurile incruntate ale lui Hitler si ale acolitilor sai, "fin si blind". Gesturile sale sint "de suava timiditate", iar noi, romanii, i-am fi datorat "gratitudine pentru generozitatea cu care ne-a absolvit de trecutele erori".

Din pacate, Calinescu isi ia foarte in serios rolul de sef al unor organe de propaganda si comite acte dezonorante pentru un intelectual de talia sa. Regretabila este prestatia sa ca jurnalist trimis la procesele intentate unor Ion Antonescu sau, in 1947, unor Iuliu Maniu si Ion Mihalache. Isi gaseste prilejul sa transforme totul in proza de factura balzaciana, in care siluete luminoase ale epocii, precum batrinii politicieni anticomunisti devin figuri patibulare, lipsite de alt interes decit cel propriu, care acum platesc pentru tot raul facut poporului oropsit. Iuliu Maniu pare a fi cauza tuturor relelor pe care bietul popor le-a suferit, egoismul sau facindu-l atent doar la propriul beneficiu; doritor de putere, acesta nu ar fi fost capabil de altruismul de a recunoaste ca viitorul era al celor multi si, cum altfel, exploatati. Niste inscenari tipice regimului comunist sint considerate acte de reparatie morala, iar vina acuzatilor ar fi atit de mare, incit merita o exclamatie cinica: "Nebunie, ca sa fii crutator".

Calinescu accepta compromisul cu buna stiinta – acest lucru nu trebuie sa ne ferim a-l rosti. Pe de alta parte, fire paradoxala, nu se da in laturi sa spuna ce are de spus, nu e o voce dintr-un cor dirijat de la centru. Il elogiaza pe rege pentru curajul de a trece de partea Uniunii Sovietice la 23 august. Monarhia s-ar numara printre acele "institutii fundamentale pe care nu s-a gindit nimeni sa le atinga". Sa fi fost Calinescu atit de naiv incit sa fi crezut in ideea unei monarhii comuniste sau a unui comunism monarhic? In fine… Acuza fatis epurarea din universitati a cadrelor cu pacate politice. Da in vileag o realitatea cumplita, neconvenabila oficialitatilor: foametea cumplita, mizeria, invazia de purici, lipsa sapunului, preturile enorme, umilirea intelectualilor. De data aceasta, publicistica sa nu mai e simpla propaganda. Scriitorul se implica, atrage atentia, merge pe teren, propune solutii. Ba chiar se revizuieste si ajunge la concluzia ca viitorul promis nu face prezentul mai suportabil. Pe scurt, Calinescu nu idilizeaza realitatea, nu o falsifica, nu ascunde sub pres partile neconvenabile. E deputat comunist, dar nu unul orbit.

De vreme ce intelege atit de bine realitatea, probabil ca nu mai avea indoieli nici legate de viitorul nu foarte promitator. Nu e exclus ca marele scriitor sa se fi temut pentru unele dintre optiunile sale strict estetice dinainte. Cazuri de scriitori deveniti inamici publici erau destule.

Lui Calinescu regimul comunist i-a dat cu o mina si i-a luat cu doua. Pe de o parte, i-a acordat tot felul de titluri (de la cel de deputat, la cel de academician sau de director al Institutului de cercetare care azi ii poarta numele), pe de alta i-a retras catedra de la Facultatea de Litere. Pe de o parte s-a slujit de numele sau, pe de alta a permis sau chiar a stirnit denunturi in presa impotriva sa. Calinescu trebuie sa se fi simtit umilit in multe cazuri; tot ce spera era sa fie lasat sa-si faca treaba. Si, cumva, si-a facut-o, de vreme ce a mai scris destule studii si a reusit sa publice Bietul Ioanide. Poate ca toate acestea nu ar fi fost posibile fara compromisurile pe care, fire echivoca, autorul le-a acceptat.