Cautatorii de rente (II)

Scriam saptamana trecuta ca renta este pretul pe care il platim pentru un bun a carui oferta este inelastica. Pentru anumite bunuri, calitatea, cantitatea sau pretul de vanzare nu se modifica in functie de cerere, pentru ca ceea ce se cere este unicitatea bunului respectiv. Iar pentru aceasta este suficient ca bunul respectiv sa existe, sa fie produs. Orice altceva este irelevant. Cu alte cuvinte, daca un bun exista si el este cerut pentru unicitatea sa, atunci oferta lui este inelastica.

Daca lucrurile stau astfel, atunci impozitarea rentei nu modifica structura productiei. La urma urmei, firmelor li se permite, de catre stat, sa isi transforme bunurile pe care le produc in unicitati artificiale, prin inregistrarea de marci sau patente, daca nu chiar de-a dreptul prin acordarea de monopoluri asupra productiei sau distributiei respectivelor bunuri. Cu alte cuvinte, statul le permite firmelor sa obtina rente. De ce, atunci, aceste rente nu ar fi impozitate, cu atat mai mult cu cat impozitul pe renta nu modifica structura productiei?

Intre cautarea de profit si cautarea de renta, diferenta este fundamentala. Cand intra pe piata, un intreprinzator incearca sa isi adapteze oferta la cerere. El este tinut fie sa ofere bunul sau la un pret mai mic decat al competitorilor sai, fie sa ofere, la acelasi pret, un bun de calitate superioara. Pe scurt, cautarea de profit este benefica atat pentru intreprinzator cat si pentru cumparatori.

Intreprinzatorul, cautatorul de profit, este generator de prosperitate. El sporeste cantitatea de resurse aflata la dispozitia oamenilor. Daca cumparatorii pot avea acelasi produs la un pret mai mic, sau un produs de mai buna calitate la pretul celui mai putin bun, ei economisesc resurse. Iar aceste resurse economisite pot fi folosite ulterior pentru achizitionarea de bunuri si servicii care pana in acel moment nu erau accesibile.

Datele empirice ar trebui sa puna capat oricaror dispute de natura ideologica. Oriunde a fost implementata ordinea economica de tip capitalist, centrata pe libertatea de actiune si de inovatie a intreprinzatorului, saracia absoluta a fost eradicata in cel mult trei generatii. La 1750, Anglia era, din punctul nostru de vedere de acum, o tara subdezvoltata, cu un nivel de trai apropiat de cel al multor tari africane de astazi. O suta de ani mai tarziu, Anglia era una dintre cele mai prospere tari. La 1850, efectele benefice ale capitalismului erau deja simtite de toti englezii, inclusiv de cei saraci.

Spre deosebire de intreprinzator, rentierul nu are niciun stimulent sa se adapteze la cerere, pentru ca oferta lui este o unicitate, iar unicitatea nu poate fi comparata. Daca cineva doreste sa cumpere respectiva unicitate, bine; daca nu, iarasi bine.

Pe de alta parte, cum unicitatile nu pot fi comparate intre ele, calculul economic este imposibil. Practic, rentierul vinde la un anumit pret pur si simplu pentru ca asa vrea. Pretul este expresia exclusiva a vointei sale. In aceste conditii, cumpararea produselor vandute de rentier nu poate aduce niciun fel de economii pentru cumparator. Cu alte cuvinte, rentierul doar extrage resurse de pe piata, este un consumator net de resurse, spre deosebire de intreprinzator, care, asa cum am aratat, este un producator net de resurse.

Concluzia este, cred, evidenta: spre deosebire de intreprinzator, care este un producator de bogatie, rentierul este un producator de saracie. Avem de-a face, in acest caz, cu un joc de suma nula: cu cat rentierul acumuleaza mai mult, cu atat toti ceilalti pierd mai mult. O lume in care cautarea de profit este inlocuita cu cautarea de rente este o lume din ce in ce mai saraca.

Intr-o astfel de lume, relatia dintre vanzatorul-rentier si cumparator se schimba fundamental. Cand cumparatorul are nevoie de un anumit bun generic, iar acesta ii este oferit exclusiv sub forma unui bun unic, astfel incat cumparatorul nu-l poate obtine altfel sau din alta parte, el devine practic un client captiv. Altfel spus, suprematia consumatorului ia sfarsit. Consumatorul ajunge sa aiba nevoie de vanzator intr-o masura mai mare decat vanzatorul de cumparator. In aceste conditii, producatorul/ vanzatorul-rentier nu mai are niciun stimulent sa inoveze, sa imbunatateasca, sa regandeasca trasaturile bunului produs si vandut.

Mai mult, el are un interes direct ca bunul sau unic sa nu devina un bun generic. Ceea ce inseamna ca dusmanul natural al rentierului este intreprinzatorul. O ordine care favorizeaza spiritul intreprinzator este profund ostila rentierului. Acesta este un alt motiv pentru care propun impozitarea rentelor. Un impozit cat mai mic pe profit si cat mai mare pe renta ar avea ca rezultat descurajarea cautarii de rente.