Ce fel de indoieli are un slujitor al Domnului

 Pe Constantin Hrehor am avut ocazia sa-l cunosc in dubla ipostaza, de preot si poet. Si daca in ipostaza de slujitor al lui Orfeu l-am intalnit la fel de fel de festivaluri si colocvii de poezie tinute ba la Satu Mare, ba in dulcele nostru targ, ba la Piatra Neamt, unde manuitorul de cuvinte venea imbracat in geaca si blugi, uneori cu palarie de cow-boy trasa pe ceafa, in cea de-a doua ipostaza, de slujitor al Bisericii, l-am vazut o singura data. Eram la Borca, la Zilele Festivalului de Poezie "Aurel Dumitrascu". Trecusem pe la casa poetului situata la poalele muntilor, tin minte si acum geanta sa atarnata pe perete, nu departe de portretul lui Nichita Stanescu, fantana si muschiul intins pe acoperisul de sindrila al surii; am traversat podul, ajungand la micuta bisericuta strajuita de un pasnic cimitir. Trebuia sa inceapa slujba de pomenire. Constantin Hrehor mergea alaturi de noi, nu se deosebea cu nimic de oricare alt muritor din grup; tin minte chiar ca a spus cateva vorbe de duh, privind satul, pietrele, apa si muntii din jur, dar pe masura ce pasii nostri se apropiau de sfantul lacas, trupul sau firav, strabatut de un duh misterios, coborat parca din cer, prindea puteri la fiecare pas, iar glasul sau, de obicei bland si linistitor, capata, la randu-i, inflexiuni neobisnuite. Sa fi fost doar o simpla impresie? Nu stiu. Cert este ca ajungand in curtea bisericii, l-am vazut ca schimba cateva vorbe tainice cu preotul satului, dupa care amandoi se mistuie inauntru. Nu dupa mult timp, n-au trecut nici 10 minute, din biserica a iesit un alt Constantin Hrehor, imbracat in odajdii, cu crucea si cadelnita in mana. N-am simtit din partea lui nici un fel de stinghereala. Privindu-l nici nu as fi crezut ca mai inainte mersese alaturi de mine, ca ma batuse prieteneste pe umeri, spunand: "Cam asta-i viata, draga Nichita". Nu stiu exact la ce se referea. La noi, poate. Sau la moartea lui Aurel… In timp ce ascultam slujba, mi se perinda prin memorie chipul lui Aurel Dumitrascu si cel al lui Dan David… Dupa un schimb de scrisori, poetii intrasera intr-o polemica furibunda. Acum amandoi se odihneau intru Domnul. Unul la Borca, altul sub dealurile molcome ale Bertei. Mi-am adus aminte de o fotografie pe care Dan David mi-o trimisese inainte de ’89 la Casa Toparceanu. Facuse o vizita in parohia lui Constantin Hrehor si nu se sfiise sa imbrace patrafirul. Fata lui smeada, strajuita de-o mustata haiduceasca, stralucea de bucurie. De Aurel ma legau alte amintiri. Cu un an inainte de tragicu-i sfarsit, il gazduisem, pret de doua nopti si zile, in apartamentul meu. Era un temperament agitat. Nervos. Transant. Obisnuia sa spuna lucrurilor pe nume. Nu-si menaja prietenii. Am si acum cateva scrisori de la el. Avusese probleme si cu autoritatile. Unii spun ca moartea lui ar sta sub semnul intrebarii. E posibil sa fi fost iradiat cu putin timp inainte de Revolutie… Cine stie!? Oricum in ciuda nervozitatii sale, fusese un om cumpatat. Nu bea, nu fuma. Era gingas la mancare. Dupa cum, probabil, era gingas si cu femeile… Priveam crucea. Mormantul acoperit de flori, cu lumanari aprinse de jur imprejur. Ascultam slujba. Aerul era rece, inmiresmat de mirosul brazilor, o data cu el, imi intra in plamani parca si superba toamna nemteana. Padurea avea un colorit dureros de frumos. Cuvintele de pomenire se rostogoleau in ecouri peste multimea adunata in pasnicul cimitir. Totul parea nespus de familiar. Ziua era luminoasa si pasnica. Lumea linistita. Deodata insa, spre surprinderea celor prezenti, se auzi un tunet, dupa care cateva fulgere neobisnuite pentru acel anotimp brazdara in zig-zag cerul siniliu. Si atunci, in plin noiembrie, peste crestetele noastre si crucile din cimitirul Borcai se abatu o ploaia calda, luminoasa, de vara. Si  apoi, luminandu-se din nou, rasari curcubeul. Parea ca s-a produs o minune. Sau chiar asa a fost. Si nu a fost numai atat. Manunchiul de lumanari pus la capataiul poetului s-a scurs la sfarsitul slujbei capatand forma unei maini de mucenic, cu degete lungi infipte in tarana. Cu strangere de inima, am desprins cuibul de ceara cu mare grija de pamant si am daruit mulajul scurs la radacina crucii simple de lemn ce veghea peste ramasitele pamantesti ale poetului Aurel Dumitrascu (faptul l-am interpretat ca pe un mesaj venit parca de dincolo de moarte) poetei Ana Blandiana, care parea, ca intotdeauna, profund marcata de eveniment… De fiecare data cand ma gandesc la Constantin Hrehor, imi revine in minte aceasta slujba de pomenire. Daca pana atunci ma surprindeam gandind in sinea mea cu pacat la parintele Hrehor, tocmai pentru ca il vazusem in ipostaze care nu prea aveau de-a face cu sfintenia, de atunci insa, am inteles ca in ciuda slabiciunilor lumesti, un preot e un trimis al Domnului, care are menirea sa aduca pe lume credinta, si trebuie privit si primit ca atare.

Intalnindu-l, intr-o zi la Casa Universitarilor l-am intrebat:

– Parinte Constantin, cum se impaca poezia cu preotia?

– Incertitudinile mele de natura mistica sunt de multe ori aprofundate, lamurite prin textul literar, mi-a spus parintele Constantin.

– Are indoieli un slujitor al bisericii privind divinitatea?

– Preotul, spuse parinte Hrehor, ca orice alt om, are anumite indoieli existentiale. Nu putem sa spunem ca suntem doar cetateni ai Paradisului, ci fiecare din noi isi are un Infern al sau. Un Purgatoriu unde plutesc intrebarile si incertitudinile. Intrebarile si incertitudinile ne perpelesc sufletul cu focul lor mereu sadit in constiinta.

– Ce fel de indoieli poate sa aiba un slujitor al Domnului?

– Indoieli nu asupra existentei eterne, ci cele care se refera la asezarea noastra in spiritualitatea unui trup divin. Indoieli asupra unor semne ale destinului care marcheaza pe unii din semenii nostri si in fata carora suntem neputinciosi. Indoieli asupra destinului lumii in care traim, pana cand vom intra in zona eterna. Indoieli firesti, ca ale oricarei alte fiinte. Omul traieste, stie ca vine de undeva si are de trecut prin stramtoarea mortii.

– Un preot insoteste omul in momentele esentiale ale existentii sale. La botez, la cununie, la moarte… am continuat…

– Il insoteste si mai departe. Mult mai departe, a raspuns cazand pe ganduri parintele Hrehor. In sensul ca litaniile, dupa trecerea prin lume, sunt texte ale sperantei pentru cel care a plecat. Acestea dau un plus de asezare in istorie celui care s-a desprins din lantul celor vii. Biserica in sine este institutia care se ingrijeste nu numai de existenta noastra terestra, ci ea se ingrijeste pina la intrarea noastra in Eshaton. Ea se ingrijeste de fiinta in ansamblul ei. De la intrarea noastra in lume si pana la dizolvarea noastra in neant.

– Sa ridicam atunci un pahar de Cotnar in cinstea Sfintilor Parinti.

– Sa ridicam, spuse parintele Hrehor. Daca nu unul, atunci macar trei. In cinstea Tatalui, a Fiului si a Sfantului Duh.

– Caci painea si vinul lui Dumnezeu sunt cele ce coboara o data cu lumina din cer si umplu de bucurie sufletul omului, am spus.

– Amin, spuse parintele binecuvantand paharele si masa.

– Ce ar trebui sa facem pentru a ne putea mantui?, l-am intrebat inainte de-a ne desparti.

– Ar trebui sa iertam greselile gresitilor nostri si sa nu ne vedem pe noi mai presus de ceilalti… De pilda…

– De pilda?, l-am intrebat.

– Sa procedam, de pilda, ca avva Visarion, care dupa ce a stat patruzeci de zile si nopti in picioare, printre maracini, fara sa inchida un ochi, atunci cand un frate pacatos a fost dat afara din biserica de catre preot, s-a sculat de la locul sau de rugaciune si a iesit si el afara, zicand: "Si eu sunt pacatos."

– Dar noi, totusi, nu suntem ca fratele Visarion… Noi nu stam cu picioarele in maracini, ci, iata, ne bucuram de darurile Domnului din plin.

– Fiecare clipa isi are bucuria ei, raspunse parintele.

Apoi, in timp ce ridicam paharele in lumina dulce a crepusculului, parintele a adaugat:

– Si sa ne calauzim si dupa faptele lui avva Ioan Persanul care, atunci cand a fost calcat de hoti, a luat un lighenas si i-a rugat sa-l lase sa le spele picioarele, iar hotii s-au rusinat si s-au pocait…

– Dar noi n-am fost calcati de hoti, am spus.

– Ce-i drept n-am fost, dar sunt semeni de-ai nostri care ne vorbesc de rau. Sa nu ne maniem pe ei, ci sa le spalam picioarele… Amin…

– Amin, amin, am adaugat…