Cercul vicios si spirala virtuoasa

Vorbeam in articolul publicat saptamina trecuta, in acelasi spatiu publicistic, despre efectele dureroase (dramatice chiar) pe care le poate avea lipsa unei componente spirituale din ceea ce numim educatia unui copil sau a unui tinar. Dadeam exemplul revoltelor acelor grupuri de tineri din cartierele londoneze in ideea ca acesta este doar virful aisbergului, un semnal de alarma care, desi tras in Marea Britanie, ar trebui sa aiba ecouri si in spatiul romanesc. Nu avem nevoie sa ajungem pina la momentul in care si tinerii nostri, scoliti intr-un sistem de invatamint cu o traditie (totusi) buna, educati in familii care se declara crestine in covirsitoare majoritate, sa ajunga la acte huliganice, generind haos si teroare pe strazi, pentru a lua o atitudine, pentru a schimba ceva. E momentul sa discutam fara menajamente despre radacina acestor rele, dar si despre remediul lor. Si aminteam data trecuta despre faptul ca efectele negative in educarea noilor generatii sint, la origine, generate de conceptia noastra cu privire la formarea lor doar ca indivizi/cetateni respectabili si mai putin (sau deloc) ca persoane demne de chipul Celui dupa care au fost create. Iar aici cheia de bolta a discutiei este cea a apropierii de Sfinta Impartasanie, subiect delicat si, din pacate, adesea gresit abordat chiar de catre unii duhovnici.

Exista, in principiu, fara a elimina si nuantele intermediare, doua pozitii dominante in conceptia teologica a celor ce au primit hirotesia in duhovnic: fie Impartasania este considerata un premiu, o recompensa ce incununeaza un timp de nevointa (cu post, rugaciune, canon etc.), fie ea este considerata un medicament dumnezeiesc, „spre tamaduirea sufletului si a trupului", in care nevointa are rolul de a pregati penitentul si de a-l constientiza asupra acestei mari taine. In primul caz, exista (uneori nerostita ca atare) parerea ca putem face noi ceva prin care sa meritam sa primim Trupul si Singele Domnului. Se pierde in vedere, in acest caz, ca indiferent de cit de mult s-ar nevoi si oricit de multe fapte bune ar savirsi, niciodata cineva nu poate spune ca este vrednic sau ca merita sa se impartaseasca. Sfinta Impartasanie este un dar pe care Hristos il ofera celor care cred ca numai El ii poate scoate din neputinte si pacate, in nici un caz nu este „ceva" care incununeaza activitatea „cuiva". Este intilnirea de maxima si tainica intimitate a unei persoane cu Persoana a doua a Sfintei Treimi, intilnire mijlocita de Duhul Sfint si care are scopul de a ne apropia de Dumnezeu Tatal.

Asadar, este vorba de o comuniune de persoane, si nu de o recompensa. Este singura modalitate prin care omul se poate vindeca de bolile sufletului si poate primi ajutor si putere pentru a iesi din intuneric spre lumina cea necreata. Fara comuniunea euharistica cu Hristos nu putem face nimic (Ioan 15,5). Vedem oameni bolnavi duhovniceste care se straduiesc sa iasa din mlastina pacatului si nu reusesc. Ei sint opriti de la Impartasanie de-a lungul intregului an (sau nu sint chemati la potir), cu exceptia celor patru mari posturi (sau chiar o singura data, in Postul Pastelui). Or, Sfintul Ioan Gura de Aur spune foarte clar ca, la o aceeasi vietuire, daca cineva nu e vrednic sa primeasca Sfinta Impartasanie la fiecare Sfinta Liturghie, atunci nu e vrednic sa o primeasca nici macar o singura data pe an. Iar daca il gasim vrednic (a nu se citi merituos sau indreptatit sa, ci capabil sa) primeasca o data Trupul si Singele lui Hristos, atunci, daca viata lui duhovniceasca nu cade mai jos decit e in acel moment, nu ai nici un motiv sa-l opresti a se impartasi la urmatoarea Liturghie.

O incredere nesanatoasa in puterile omului

Ce legatura ar putea fi insa intre aceste consideratii de ordin teologic si revoltele din Londra, intre Impartasanie si modul in care ne crestem copiii aici, in Romania? Eu cred ca este una foarte strinsa. Prin modul in care se raporteaza la Dumnezeu, omul isi edifica si personalitatea. Nu poti sa crezi intr-un Dumnezeu crud si razbunator si tu sa fii plin de compasiune, de dragoste pentru cei din jur. Nu poti sa crezi ca, daca tu Ii dai ceva, automat Dumnezeu este nevoit sa-ti rasplateasca efortul, fara ca asta sa conduca la frustrari atunci cind sesizezi ca, vorba unui om politic, „nici un bine nu ramine nerasplatit". Tot asa, nu putem sa-i invatam pe copiii nostri ca de Fiul lui Dumnezeu te apropii doar daca implinesti anumite „conditii", iar asta sa nu deformeze viziunea lui asupra unui Dumnezeu care, in realitate, este indelung rabdator si cauta, cu dragoste, pe tot omul ratacit (sau chiar inrait in pacate) sa-l vindece, sa-l lumineze si, in final, sa-l indumnezeiasca.

Ii aruncam pe copii inca de mici intr-un cerc vicios si apoi ne miram ca, mai tirziu, nu inainteaza catre Dumnezeu. Spun cerc vicios pentru ca, avind anumite neputinte (sau boli sufletesti), un credincios nu primeste dezlegare pentru a se apropia de Dumnezeu pina nu leapada pacatul. Numai ca el nu poate sa se vindece singur, ci numai prin puterea lui Hristos, care este Doctorul sufletelor si al trupurilor. Iar aceasta putere se primeste, in chip desavirsit, tocmai prin impartasirea cu Dinsul.

Altfel, daca vedem ca acest credincios vrea, dar nu poate mai mult din pricina slabanogirii lui sufletesti, atunci putem sa-i ingaduim sa se apropie de Sfinta Impartasanie, constientizindu-l ca se apropie de Hristos nu pentru vreo vrednicie a lui, ci pentru ca are nevoie de vindecarea pe care doar El o poate aduce in inima sa. Si atunci vom vedea ca, duhovniceste, mai salta putin din mlastina pacatului. Si asa, din aproape in aproape, cercul se transforma intr-o spirala care, desi are o miscare (inca) in plan orizontal, totusi se ridica, usor-usor, catre inaltimi.

Societatea romaneasca este croita cumva sub paradigma acestui cerc vicios, alimentat de o incredere nesanatoasa in puterile omului si in capacitatea lui de a se comporta (tot timpul) rational. Ca nu este asa vedem – daca avem ochi de vazut – nu doar la jurnalele incendiare de la TV, ci si in jurul nostru. Vedem semeni ai nostri care impresioneaza prin incredere in sine, prin capacitatea de a razbi in viata si de a lupta chiar si in conditii extrem de grele, iar dupa un timp ii vedem pe unii ca acestia prabusindu-se, depresivi si angoasati, ajungind chiar in pragul sinuciderii. Daca schimbam perspectiva si, mai ales de la amvon, le vorbim despre un Dumnezeu care le intelege neputintele si nu cauta sa ii judece, ci sa-i vindece, daca le explicam ca biserica in care intra nu este tribunal, ci spital duhovnicesc, ca Sfinta Impartasanie nu este apanajul celor aflati deja pe culmile desavirsirii, ci si leacul celor care, pocaindu-se, isi pling ranile, atunci vom putea vedea conturindu-se si un alt tip de societate, respectiv de comunitate. Una in care fiecare sa constientizeze ca, indiferent cit de jos ar ajunge, intotdeauna are sansa de a se ridica, daca nu drept ca sageata, macar intr-o miscare spiralata catre Dumnezeu.

Publicitate și alte recomandări video