Chipul Lui

 Turgheniev scrie in 1878 un mic poem intitulat Hristos. Se vede pe el copil intr-o biserica scunda din lemn, unde era o mare de capete de tarani, toate blonde, care „incepeau sa se unduiasca, se aplecau pina la pamint si se ridicau din nou, aidoma unui lan de spice coapte, strabatut de-o pala de vint". Acolo vede un om, un chip ca toate celelalte, care avea „ochii indreptati putin in sus, catau atent si pasnic", si simte pe data ca acest om este Hristos. Poemul, in minunata traducere a ieseanului Leonte Ivanov (in vol. Marele Inchizitor, Polirom, Iasi, 1997), ar merita sa fie redat integral. Iata numai finalul: „… am simtit ca insusi Hristos este alaturi de mine. (…) si din nou am vazut acelasi chip, semanind cu toate celelalte, cu aceleasi trasaturi obisnuite, desi necunoscute. Mi s-a facut deodata frica – si mi-am venit in fire. Abia atunci am inteles ca numai un asemenea chip – aidoma tuturor celorlalte chipuri umane – poate fi cel al lui Hristos".

Cu adevarat, numai experienta de o viata a scriitorului (poemul a fost publicat in 1882, in ajunul mortii lui) a putut aduce aceste ginduri… Hristos este alaturi de noi… mereu a fost alaturi de noi, chiar si in anii ateismului rosu. Sau au vrut unii sa fie ani ai ateismului, dar nu au fost.

Epoca noastra recunoaste in El destinul propriu. Fiecare epoca are un Hristos al ei, pe potriva si cugetarea ei. Sigur, viermanosul dogmatism va spune ca nu am dreptate, ca nu tin „linia dreapta" a ortodoxiei, iar si mai viermanosul ateism va cauta nod in papura la aceste afirmatii. S-o faca! Dar eu asa simt. O fraternitate blinda, miscatoare si trista se leaga prin Hristos intre oamenii din aceeasi tara, din aceeasi epoca, dar si din diferite generatii, popoare, rase, secole. Omul devine constient de sine, de crucea lui, intelege legatura minunata dintre epoci, legatura a ceea ce traieste azi, cu ce a fost si cu ce va fi.

Hristos a fost intre parintii si bunicii nostri, care au facut razboiul la Cotu Donului, la Odessa, in muntii Tatra, la Banska Bistrica; El a fost in ochii copiilor, care au suferit pe vremea foametei de dupa razboi, in ochii copiilor de miner, care aud sirena, cind se produce avarie in subteran, si in ochii celor care simteau corsetul lipsurilor zilnice in colhozuri, in fabrici si uzine; El a fost intre sfintii inchisorilor care au suferit si si-au lasat oasele la Canal, la Gherla, la Sighet, la Pitesti, la Insula, la Rimnicu Sarat; omenescul din om a continuat sa existe, cind El a fost rastignit pe cruci si chinuit pe priciurile inchisorilor; El a vietuit in existenta monotona a salariatilor, in saracia filatoarelor, a menajerelor, care, cum spune poetul, "stiu dureros ce e suta de lei", in intelectualii dati afara din universitati, in lupta lor extenuanta si in zadar cu nevoia, in munca lipsita de fericire a muncitoarelor din fabrici; pe El l-am vazut printre oamenii cu fete triste, brazdate de greutatile vietii, care mergeau in vagoanele scirtiitoare ale "trenului foametei" dupa un sac de griu; El este, iata, in durerea sotilor despartiti, a copiilor ramasi fara mama, plecata la munca in strainatate, in umilinta profesoarelor, care trebuie sa lucreze ca „badante" la Verona si dracu’ mai stie pe unde (iarta, Doamne, caci prea diavoleasca se arata citeodata soarta cu noi!).

Iata-l! Ecce homo! Ce trista este fata Lui, asa cum L-a pictat Rafael, pe El si pe Mama Lui, in Madonna Sixtina. Amindoi sint linistiti si tristi. Poate ca vad dealul Golgotei, calea prafuita si pietroasa catre aceasta, crucea grea, grosolana, necioplita, care va sta pe acesti mici umeri, care simt acum caldura sinului mamei… Ea e desculta si il intinde pe copil in intimpinarea destinului, nu isi ascunde copilasul. De ce nu se vede grija, protectia pe chipul Mamei lui Rafael si degetele ei nu se impletesc in jurul trupului Fiului cu putere, astfel ca moartea sa nu le desfaca, de ce ea nu vrea sa-l indeparteze pe fiu de destin? Iar copilul nu isi ascunde fata la pieptul mamei. Uite, acusi va cobori din bratele ei si va porni in intimpinarea destinului cu piciorusele lui goale. Uite-o cu „gumari" de cooperatista, muncindu-si capul cum sa cumpere rechizite pentru copilul ei, ca miine El merge la scoala; uite-o, il conduce pe El tinar pe santierul de la Bumbesti-Livezeni, apoi la hidrocentralele „iepocii de aur", la Transfagarasan, in mizeria muncii de la Canal, de la Metrou…; uite-o, sta in odaia ei, tinind de mina pentru ultima data pe Fiul ei, luindu-si ramas bun, ii priveste fix chipul, iar pe urma coboara pe scarile pustii ale blocului mut… Jos il asteapta masina neagra-neagra a Securitatii si oameni negri in haine de piele negre…. Cit de ciudata si apasatoare este linistea la acest ceas gri, de cenusa al rasaritului, cit de mute sint cladirile inalte! Ca mutenia de pe Golgota.

Cum sa ne lamurim aceasta, cum sa intelegem?

Simplu. Noi, oamenii, am recunoscut-o, i-am recunoscut Fiul. Ea si El sintem noi. Destinul lor sintem noi. Ei sint omenescul din om. Si daca destinul o va duce miine pe Madonna Sixtina de la Dresda (cum a fost dusa la Moscova in timpul razboiului) in Etiopia sau Kazahstan, oamenii o vor recunoaste pretutindeni, asa cum o recunoastem si noi. Iar destinul Lui este destinul nostru. Cind lumea aceasta debusolata se clatina pe gura prapastiei apostaziei, ce se casca sub picioarele noastre, El este Calea, Adevarul si Viata.