Cite ceva despre ultima premiera a nationalului iesean

Daca, prin absurd, printr-o contorsiune a timpului, spectrul lui Albert Einstein ar fi fost propulsat, joia trecuta, in Sala "Teofil Vilcu" a Teatrului National "Vasile Alecsandri", el ar fi iesit de la spectacol extrem de incintat, plimbindu-se un timp pe strazile pasnicului nostru tirg, bintuit de-o toropeala primavaratica, specific moldava, pentru a-si pune in ordine "gindurile"… Citind aceste rinduri, va veti  intreba, desigur, de ce ar fi fost atit de incintat spectrul lui Einstein urmarind ultima premiera a Nationalului iesean… Cum sa va spun, ar fi avut toate motivele, pentru ca "Tectonica norilor", piesa portoricanului Jose Rivera, poate fi considerata drept o profunda meditatie pe marginea relativitatii spatiului si timpului, a universului nostru in general.
Actiunea piesei se desfasoara in America, la Los Angeles. Pe o ploaie torentiala, o femeie insarcinata, Celestina del Sol, rozind un biscuit, face autostopul. Singurul sau bagaj e o sacosa ordinara de plastic, plina cu tot felul de gioarse. Celestina e neglijenta si naiva. Sinceritatea ei e dezarmanta. Sensibilitatea, iresponsabila si contagioasa in aceeasi masura. Celestina (e foarte interesant de urmarit simbolistica numelor in piesa lui Riveira) simbolizeaza, probabil, forta primara, natura mama… Vazind-o singura pe marginea autostrazii ce duce spre oras, Anibal de la Luna opreste automobilul si o ia in cabina… De la primele cuvinte, conversatia dintre cei doi aluneca pe o panta bizara. Intrebind-o incotro merge, femeia ii raspunde ca e in cautarea logodnicului, mai bine zis a barbatul care a sedus-o. De ani de zile, ea il cauta calatorind prin toata America. Anibal o intreaba de cind e insarcinata. Femeia nu stie. Nu-si mai aduce aminte de cind a parasit casa natala. Poate au trecut doi ani de atunci, poate mult mai mult, spune Celestina. Anibal o priveste ca pe o ciudatenie. Pentru Celestina del Sol timpul pare sa nu aiba dimensiune. Ea traieste in afara lui. De fapt, ce e timpul? – il intreaba ea cu naivitate. Poate fi mincat, baut? Semanat, secerat, adunat  in capite? Aruncat pe apa simbetei? Timpul se stocheaza undeva? E vreun organ care-l adaposteste? Unde il poti gasi? In creier? In plamini? In inima? In sex? Pe trotuar? Pe strada? In poseta, in pantofi, sub limba?! Barbatul o priveste ca pe o ciudatenie. Femeia continua sa-l bombardeze cu intrebari: Poti face dragoste cu timpul? Poti ramine insarcinata cu el? Ti se poate declansa menstruatia din pricina lui, atunci cind luna iti smulge arterele din corp pentru a le imprastia pe Calea Lactee!? Si, in fine, oprindu-se si privindu-l cu nedumerire, femeia il intreaba: cit timp a trecut de cind stau de vorba? Un an, doi!? Anibal ii raspunde ca abia daca s-au scurs zece minute. Asta cit inseamna? – il intreaba ea. E mult, e putin? E putin, raspunde el. Si, in fond, ce inseamna mult si ce inseamna putin!? – continua ea sa-l chestioneze. Abia daca am fi avut timp sa incalzim o cafea, ii raspunde el. Asta ce inseamna? Asta inseamna putin, raspunde Anibal… In fine, barbatul o intreaba unde are de gind sa innopteze… Are in oras cunostinte, rude, prieteni? Femeia nu cunoaste pe nimeni. Si singurii bani pe care-i poseda nu-i ajung pentru a inchiria nici cea mai mizerabila camera… Si atunci ce are de gind? Unde isi va petrece noaptea? Celestina ii spune sa nu-si faca prea multe griji in privinta ei. De atitea ori a innoptat sub cerul gol sau a dormit pe trotuar… Dar esti insarcinata, iar afara e o vreme mizerabila, se precipita Anibal… Femeia ridica din umeri. Singurul ei scop e sa-si gaseasca logodnicul si sa se marite cu el… Daca nu esti o psihopata, un criminal in serie, am putea merge la mine… Anibal ii promite sa nu se atinga de ea, si isi tine promisiunea.
Ajunsi in apartamentul barbatului, lucrurile iau o intorsatura neasteptata. Ceasurile se opresc, telefoanele se decupleaza. Pe tavan apar tunete si fulgere, iar patul se transforma intr-un fel de luntre a lui Caron. Femeia traieste sub blestemul timpului. In preajma ei ceasurile se opresc. Ea contamineaza spatiul din jurul sau, scotindu-l din temporalitate. Dupa descinderea ei in aparamentul lui Anibal, secunda se dilata si timpul isi incetineste mersul. Cei doi, barbatul si femeia, inregistreaza acest fapt abia spre final, cind Nelson, fratele lui Anibal de la Luna, se intoarce, dupa doi ani, din misiunea sa din Bosnia. Intre plecarea si intorcerea sa de pe front se scurg citeva ore sau poate minute. In ochii lui Nelson, Celestina apare drept cea mai frumoasa femeie din lume. La prima sa vizita, el ii promite ca se va insura cu ea, adoptind si copilul. Vazind-o insarcinata dupa doi ani de absenta, Nelson are impresie ca Celestina "l-a inselat" cu Anibal. Si pleaca. Cei doi alearga dupa el. Finalul il surprinde pe Anibal stind intins in patul sau sub forma de luntre si citind o carte. De la plecarea Celestinei si pina la intoarcerea  sa (femeia revine cu un copil intr-un landou) pare sa se fi scurs mai multe secole. Los Angeles-ul si intreaga America au fost zguduite de cataclisme. Acum, Capitoliul, Casa Alba, Pentagonul si Statuia Libertatii au fost mutate in acest oras, care a devenit un fel de turn Babel al tuturor civilizatiilor. Logodnicul Celestinei a murit si el. Anibal se stinge in patul sau matusalemic… Pe scurt, acesta-i subiectul piesei lui Jose Rivera.
…N-am sa insist asupra spectacolului.  Nu sint cronicar de meserie, pentru a face o exegeza riguroasa privind jocul actorilor, si nici n-am sa ma pronunt asupra  viziunii regizorale. Spectacolul are o turnura clasica. Protagonistii joaca si ei in limita posibilitatilor talentului cu care au fost inzestrati de catre mama natura. Poate ca unora interpretarea lui Radu Ghilas (care joaca rolul lui Anibal) li s-a parut prea liniara. Iar prestatia lui D. Nastrusnicu prea galagioasa. Unii ar fi dorit, poate, ca actorii sa fi "plonjat" in profunzimea textulului, scotind la suprafata perle stralucitoare… Oricum, perle au existat si asa. Nu am stat sa le numar. De altfel, marturisesc ca am fost atit de incintat de text, incit anumite subtilitati ale jocului actoricesc, cite or fi fost, mi-au scapat din vedere. Mi-au ramas insa in minte atit de paminteana Celestina si citeva replici selenare ale lui Anibal si Nelson. Poate ca unii ar fi vrut sa-l vada pe acesta din urma mai putin impetuos. Daca nu chiar blazat, dupa intoarcerea din razboi. Nu stiu, nu pot sa ma pronunt.
…Am remarcat, insa, scenografia Axentei Marfa. Plecind de la mesajul piesei, m-as fi asteptat ca decorul sa fie unul suprarealist, plin de ceasuri care se scurg pe podea, ca in celebra pictura a lui Dali. Axinte Marfa a evitat acest truc artistic, devenit, intre timp, loc comun. Ea a apelat la simboluri specifice artei sud-americane, la ploia monotona, care te trimite cu gindul la Marquez. Mi-a ramas intiparit in minte acel pat ce seamana cu luntrea lui Caron, impodobit de Tania Gonzales cu elemente din pictura ritualica maiasa. Scenografia mi s-a parut cu atit mai inspirata, cu cit scurteaza distanta dintre spectatori si scena. Ai senzatia ca stai in ploaie. Ca ai intepenit pe autostrada sau in camera lui Anibal, ca intr-un Macondo somnambul.
Marturisesc ca, dupa vizionare, am simtit nevoia sa ma plimb pe strazile cuprinse de intuneric ale Iasului. Vroiam sa ma conving ca Mitropolia, Turnul Goliei si Piata Unirii nu s-au clintit din loc, evadind, odata cu spectrul lui Einstein, intr-o alta dimensiune…