Confesiunile unui necioplit

Duminica a fost (iar) 1 martie. Duminica asta va fi (din nou) 8 martie. Sint in incurcatura. Primesc felicitari pe mail de la doamne, domnisoare la care tin (prieteneste) si ma simt vinovat. Ba chiar de la amici, de fotbal sau de alte ispravi. Cind un barbat ma felicita de 1 martie, ma buseste risul. In Dobrogea, unde am crescut eu, nu se obisnuieste asa ceva. Adica barbatii nu au decit indatoriri de 1 martie, cind ar fi Ziua femeilor.

Eu sint un pic mai din topor, nu mi-a iesit mai niciodata ceremonialul acesta. Sint timid, stingaci si chiar caraghios cind incerc sa ofer o floare unei persoane apropiate. Simt nevoia sa comit o nefacuta, sa rostesc o prostioara, ca sa intrerup aerul oficial al gestului. Mi se pare ca respectarea constiincioasa a protocolului dizolva toata familiaritatea dintre doua persoane. De aceea, nu pot trimite felicitari de sarbatori si, recunosc, nici nu ma dau in vint cind primesc. Mai ales de la amicii apropiati. Asa sint eu… in plus, am oroare de telefon. Cind suna, imi creste brusc tensiunea, tresar speriat. Cind nu mai am pe unde sa scot camasa si trebuie sa sun pe cineva, ezit minute bune inainte (uneori chiar zile) si, in cele din urma, fortez parca o bariera si apelez. Impresia e mereu cea de artificialitate. Daca reusesc sa scap de ea de la primele vorbe, discut cu placere. Daca nu, devin excesiv de politicos… De aceea, ii prefer pe cei care ma suna la 7 dimineata si se scuza cu o replica de genul: "Dormeai? Ei, se mai intimpla…" Prin urmare, mi-e greu sa ridic telefonul si sa felicit doamnele pentru ca… a venit primavara. Altfel, sigur ca imi face mare placere sa ofer cite un buchet de flori, dar cu stingacia necesara (si, in ce ma priveste, ma tem ca inevitabila) pentru a nu parea totul o formalitate.

Am citit codul bunelor maniere, in tot felul de variante. Nu pot sa-l aplic mereu, imi creeaza impresia unui set de reguli rigide, care nu ma mai lasa sa fiu eu. Am, stati linistiti, si cei 7 ani de acasa. Mama tine la obiceiurile astea. Doar de mine nu s-au lipit. Le mai indeplinesc si eu, rar, dar si atunci din teama de a nu parea nepoliticos sau, in unele cazuri, chiar nerecunoscator. Cind eram copil, am avut citeva momente in care aceasta atitudine, jumatate timida, jumatate nesimtita, mi-a creat probleme. De pilda, prin clasa a II-a, toti colegii mei au facut ce au facut si si-au cadorisit mamele in public, in cadrul serbarii organizate de 8 martie. Emotionate, toate se inghesuiau sa-si ridice micile atentii (catelusi-bibelou, deodorante Farmec, felicitari zamislite de odrasle la ora de lucru manual), pentru care tot ele cotizasera. Pupaceli, poze, mingiieri pe cap, priviri galese – de asta au avut parte toti copii din clasa a II-a A a scolii generale din Cobadin. Mai putin doi dintre ei: eu si fratele meu geaman. Mama a fost pusa, saraca, intr-o situatie cam penibila: fireste ca si-a asteptat si ea rindul la cadorisirea publica, doar ca rindul ei nu a venit. Eu si frate-meu nu intraseram in joc. I-am dat noi acasa un nu stiu ce deodorant, pe are l-am mai si impachetat in hirtie, pe care am scris cu pixul: "Salam". Dar celorlalte mame le-am parut niste copii rai, iar biata mama si-a atras atitea priviri compatimitoare. Si acum ma simt vinovat…

De atunci, am avut mereu grija sa-i plasam, de 8 martie, ce apucam sa cumparam: ba cite o scrumiera din sticla (de unde sa stim noi ca sticla nu e cristal?) luata, pe 3 lei, de la Metalo-chimice, ba cite un sapun prost (cum se gasea la magazin), ba cite o felicitare artizanala, facuta de noi (pe unele mama le mai pastreaza si acum: sint hidoase, cu fulgi lipiti cu oja pe un carton vopsit in tot curcubeul).

In liceu, in clasa a IX-a, m-am dus la scoala cu o sacosa plina de martisoare. Eram doar doi baieti intre 32 de fete. Grea viata! Am ezitat toata ziua sa ma apuc de impartit si de primit tucaielile de multumire. Evident, am aminat atit de mult, incit s-a dus ziua si am lasat plasa cu martisoare in banca. De atunci, am pierdut puful, nu si timiditatea…

Ce sa va mai spun? Sint patit, dar, se pare, tot nu m-am invatat minte. Abia astept sa dau un buchetel de flori unor doamne la care tin (imi plac brindusele si freziile, in perioada asta), dar de sunat, de trimis felicitari sau mailuri pe tema asta – e peste puterea mea de intelegere. Prin urmare, doamnelor si domnisoarelor care se intimpla sa ma cunoasteti, nu va luati dupa aparente: nu sint un barbat atit de necioplit pe cit par. Sint doar timid si stingaci. Oricum, sint recuperabil. Sotia mea pretinde ca nu am maniere, dar am, macar, bune intentii. Si are dreptate, ca intotdeauna.

Si, ca s-o dovedesc, iata si urarea: sa aveti o primavara frumoasa! Dintre toate anotimpurile, primavara este cel mai feminin.

Na, ca am spus-o!