Constantin Noica: excesul in minus (1)

Cind, prin 1986, i-am cerut sa raspunda la un chestionar pentru "Opinia studenteasca" (tema principala a anchetei fiind "jurnalul intim"), Constantin Noica m-a indemnat sa recitesc "fisa clinica", pe care si-a intocmit-o –  in lucrarea Spiritul romanesc in cumpatul vremii: sase maladii ale spiritului contemporan (Bucuresti: Editura Univers, 1978, pp.93-103) – si sa reproduc de-acolo fragmente din "biografia" sa. stiind ca e vorba, mai degraba, de un autoportret ironic, m-am conformat cu o stringere de inima. Eram avertizat ca, mult prea adesea, cititorii iau la propriu, literal si strimt, ceea ce e doar fanfaronada, exercitiu ludic, re-scriere de sine.

Cert este ca Noica a refuzat constant – si oricui – sa ofere informatii "complete" despre biografia sa. Intr-un rind, a si marturisit cu oarecare trufie: "Nu am biografie, ci doar bibliografie". Tind sa-i dau intru totul dreptate, desi lucrarile sale sint departe de a fi niste confesiuni (cum voia Nietzsche). In conditii normale, viata lui Constantin Noica ar fi fost, ma gindesc, una terna, precum aceea a majoritatii filosofilor. Din pacate, nu i-a fost dat sa traiasca in conditii normale: a fost obligat la 10 ani de domiciliu obligatoriu (i-a trait in Cimpulung-Muscel) si la sase ani de temnita (intre 1958 si 1964).

Noica si-a redactat majoritatea cartilor semnificative dupa 1970, adica dupa ce a implinit 60 de ani. Exista o marturie epistolara senzationala, pe care am comentat-o mai demult, intr-o epistola semnata de N. Steinhardt. In iulie 1969, cind implinea 60 de ani, filosoful si-a invitat prietenii la restaurant, a dat o masa bogata si a pronuntat (spre stupoarea convivilor!) un cuvint de elogiu la adresa batrinetii. Exista si alte elogii paradoxale: un mare logician englez a laudat meritele si foloasele inestimabile ale lenei, altul a elogiat virtutile nimicului si absentei.

Intr-un sens, Noica se inscria in aceasta ilustra serie. Cu toate acestea, el nu facea numaidecit un paradox. In deosebire de Eugen Ionescu (care a resimtit intotdeauna batrinetea ca pe o nedreptate!), Noica era profund convins ca deceniul cel mai fecund in filosofie e acela care incepe odata cu virsta de 60 de ani. A avut noroc si si-a publicat, la interval de un an-doi, cele mai importante lucrari, de la cartea despre categorii (din 1967), "Douazeci si sapte de trepte ale realului", la "Tratatul de ontologie" (1981) si la "Scrisori despre logica lui Hermes" (1986).

Refuzul lui Noica de a se "marturisi" a alimentat, desigur, o suma de povesti biografice (nu toate magulitoare si nu toate apocrife!), care au circulat oral sau chiar in scris. Cineva scrie ca l-a intilnit, la sfirsitul anilor ’30, in Paris, undeva pe malul Senei, in zona ocupata de buchinisti, citind autorii expusi, precum un personaj cunoscut din "Greata" lui Sartre (autodidactul), si anume in ordine alfabetica. Daca a fost cineva capabil de o asemenea isprava, acela nu poate fi decit Constantin Noica. Multi l-au crezut un iezuit. Dar nu asta importa la urma urmelor.

Noica se caracterizeaza pe sine – ironic, repet – in acea „fisa medicala", ca fiind un "ahoretic": pacientul ar ilustra refuzul determinatiilor (al faptei, al actiunii, al zbaterii sociale etc.). Nimeni nu poate nega aceasta trasatura a firii sale. A trait mult timp departe de oameni (desi era un ins cordial), la Paltinis, linga Sibiu, nu a predat la vreo Universitate, nu a fost chemat in Academie, nu a luat premii, nu a avut nici o avere etc.

Asadar: pentru a afla cine a fost cu adevarat este bine sa-i urmam intocmai sfatul si sa-i  cercetam cu atentie bibliografia. Deocamdata, reproduc din acea „fisa clinica", despre care am vorbit mai sus, un fragment caracteristic:

"Trecusera ani in care nu facuse nimic si acum imbatrinise. Dar tocmai in ceasul acesta era ceva de facut! Dupa atita non-calatorie, putea spune ca ajunsese undeva. In definitiv, astepti toata viata sa se intimple cu tine ceva miraculos, si nu se intimpla nimic. Dar o notatie razleata a lui Creanga – "se vede ca a si venit, de vreme ce n-a mai venit" – i s-a parut teribil de potrivita pentru capatul de viata al oamenilor… Viata este o pregatire pentru imbatrinire, spune el. I se pare una din marile vorbe regretabile si vane ale umanitatii aceea cum ca "viata este o pregatire pentru moarte"… Pregatirea pentru o stare fara continut si fara orizont? Pentru un prag in cel mai bun caz? Pentru neant, intr-altul? Viata este in schimb o pregatire pentru ceasul in care, in sfirsit, omul poate face de la el ceva si poate fi cu adevarat in act: pentru imbatrinire…

 Daca viata nu este un crescendo, atunci ea ramine o simpla chestiune de biologie. Ce splendida este imbatrinirea, cu ceasul acela cind pornirile secundare ale vietii se sting si cind ramine esentialul fiintei tale… Ai iesit acum de sub tutela speciei, a societatii, ca si a desartelor tale avinturi sau ambitii, si esti in sfirsit om, unul liber, subiect uman, iar nu fiinta manevrata de toti ceilalti…".

P. S. O varianta dezvoltata a acestui text poate fi citita pe blogul Sectiei de Filosofie a Facultatii de Filosofie si stiinte Politice de la Universitatea "Al. I. Cuza", la adresa urmatoare filosofiatis.blogspot.com.