Copiii tirzii ai Revolutiei

De aproape doua saptamini, Franta este din nou
in miscare. Dupa revoltele din toamna, care au
bulversat multe din cliseele cu privire la celebrul
„model social francez”, de aceasta data luptele
se poarta pe strazile centrale ale marilor orase,
indeosebi in cartierele studentesti. De altfel, nu
mai putin de saizeci de universitati sint inchise,
iar studentii par a fi virful de lance al miscarii.
Faptul i-a facut pe multi sa se intrebe daca avem
un nou Mai-1968, atunci cind studentii s-au aliat
cu muncitorii contra capitalismului si tiraniei
generalului De Gaulle.
Spre deosebire de revoltele adolescentilor din
periferii, adesea afro-musulmani, slab organizati
si lipsiti complet de un program, de aceasta data
miscarea pare a fi pe cit de spontana, pe atit de
bine organizata si configurata ideologic. De altfel,
la cele doua valuri de manifestatii din ultimele
doua simbete si la care au participat in jur de un
milion de oameni, peste tot in marile orase, au
fost prezenti atit liderii marilor centrale sindicale,
cit si cei ai principalelor partide de stinga,
inclusiv ai Partidului Socialist. Putem, astfel,
intelege de aici nu numai ca acestia vor sa-si
anexeze beneficiile miscarii, dar si ca vor sa se
identifice cu aceasta. Dar cum alegerile vor fi
abia la anul si probabil ca actualul presedinte si
primul ministru sint deja scosi din joc, miza nu
mai pare a fi pur electorala: trebuie sa intelegem
acest modus operandi ca fiind manifestarea
unei culturi politice specifice marii familii
ideologice a stingii franceze.
In acelasi timp, este probabil delicat pentru
membrii Partidului Socialist, in general burghezi
rezonabili, inteligenti si pragmatici, de a se
asocia cu o miscare de strada nu doar fatal
imprevizibila, cit mai ales lipsita de orice
perspectiva ideologica. Socialistii sint, probabil,
primele victime ale radicalizarii sociale a strazii,
condamnati sa ramina prizonierii unui proiect
politic fara nici un orizont, parte a unei culturi
politice care a ramas la nivelul anului 1840,
constituita in jurul mitului Revolutiei ca forma de
salvare universala.
Dupa cum se stie, motivul revoltelor actuale il
constituie opozitia contra „CPE”, respectiv, a
unei legi care prevede flexibilizarea conditiilor de
licentiere a noilor angajati pentru primii doi ani
de slujba. Pe scurt: in primii doi ani, patronii vor
putea concedia un angajat fara nici un fel de
justificare. Se crede, astfel, ca se va deschide cit
de cit piata muncii, extrem de reglementata in
Franta, si ca se vor crea mai multe locuri de
munca pentru tineri, in rindul carora in acest
moment somajul este de peste 25 de procente.
Discutia este destul de veche si se credea ca se
ajunsese la un anumit consens:
dereglementarea pietei muncii pare sa fie
singura solutie in fata unei rate a somajului care
nu vrea sa coboare sub zece la suta. Este mai
bine sa muncesti undeva, fie si pentru doi ani,
decit nicaieri. Nenumaratele paleative incercate
pina acum, in general, prin subventionarea de la
buget a noilor angajati, au dat rezultate cu totul
opuse. In plus, au facut din Franta cea mai
indatorata tara din Occident, care trebuie sa
aloce nu mai putin de zece la suta din bugetul
public pentru achitarea ratelor scadente.
Formula cu totul „revolutionara” incercata de
Lionel Jospin si care este in continuare celebrata
de cercurile „progresiste” , respectiv, reducerea
timpului de munca la 35 de ore saptaminal,
sperindu-se ca, in acest sens, se vor crea mai
multe locuri de munca, a dus doar la rezultate
conjuncturale, si acelea numai in sectorul public,
adica acolo unde statul a dorit sa finanteze noi
posturi. Ideea de la care pleca acest proiect era
aceea ca locurile de munca sint natural limitate
si ca tot ceea ce se poate face este nu sa se
creeze noi locuri de munca, ci sa se redistribuie
timpul de munca.
Problema centrala a culturii politice de stinga
franceze, cel putin la nivel popular, este ca
refuza sa asocieze chestiunea distributiei
bogatiei sociale cu aceea a producerii ei. Faptul
ca Franta este in buna masura o tara spontan
anti-liberala se datoreaza convingerii larg
raspindite ca statul este cel care creeaza bogatie
si nu intreprinderea capitalista. Prin urmare, tot
ce trebuie facut este de a forta statul sa fie mai
generos: sa finanteze mai multe slujbe publice
(Franta are in acest moment numarul cel mai
mare de bugetari din lume!), sa ofere ajutoare
sociale mai mari (Franta are printre cele mai
generoase politici de asistenta sociala din cite s-
au inventat!), sa-i bata la fund pe patroni ori de
cite ori acestia au intentia de a rentabiliza o
intreprindere si de a licentia deci, de a promova
politici protectioniste, pentru a proteja
intreprinderile franceze de competitia mondiala
si, implicit, a apara locurile de munca ale
angajatilor francezi etc.
Toate acestea par sa aiba un pret: un stat ajuns
la capatul suflului, intreprinderi care trag
obloanele, in favoarea Spaniei sau Angliei, o
piata a muncii foarte fragila. Multi analisti cred
insa ca intentiile primului ministru Villepin sint
oricum mult prea timide. Ei amintesc ca peste tot
acolo unde s-a produs o flexibilizare a conditiilor
de licentiere, fie ca este vorba de Anglia,
Danemarca sau Statele Unite, somajul a scazut
spectaculos, salariile au crescut si, in mod
enigmatic, pentru un om de stinga francez,
locurile de munca sint mai sigure decit in Franta,
tara in care conditiile de licentiere sint extrem de
severe. Este adevarat, in acele tari, ultima
Revolutie a avut loc in illo tempore, adica intr-
un trecut mitic, neclar, in timp ce in Franta
Revolutia se ofera la micul dejun. Din pacate,
Revolutia are obiceiul sa-si manince ea insasi
copiii.