Cucerirea Troasului

Aflata, iata, la o a treia editie, Tabara de creatie de la Savirsin, deschisa tinerilor scriitori, devine o traditie, nu numai a locului, ci si, as indrazni sa afirm, a literaturii actuale. Mare parte dintre poetii ultimilor ani au trecut pe aici, iar acest lucru se poate verifica parcurgind cele doua antologii aparute in 2007 si 2008, La Neagra, respectiv Nasturi in lanul de porumb, pe care le-am si prefatat.

Iresponsabil cum sint, mi-am parasit nevasta si plodul pentru o saptamina si m-am dus pe domeniul regal de la Savirsin, pentru a convietui cu o mina de tineri scriitori. Anul acesta, prima parte a taberei s-a petrecut intre dealurile impadurite din Troas, la cabana vinatoreasca. A fost, prin urmare, un refugiu, departe de lumea civilizata (14 km pe drumul pietruit pot parea o distanta mai mare decit este de fapt). Troasul este o asezare extrem de linistita, in care batrinii isi duc fructele la cazan si te indeamna poznasi sa le gusti licoarea, povestindu-ti ispravile tineretii, in care femeile sint nevoite sa urce pe virful cutarui deal pentru a vorbi la telefonul mobil; aceasta liniste este intrerupta, din cind in cind, de zgomotul scuterului unui personaj vitezoman, care, deghizat cu casca fumurie si ochelari de soare chiar si cind ploua, pare picat chiar din cer (si, din cite am inteles, asa si este). Infiintata cu citeva secole in urma de lotrii de peste munti, asezarea se bucura si de existenta celei mai vechi biserici de lemn din zona, in care, pe peretele de nord, un Adam impudic isi etaleaza, nu ostentativ, falusul (nici el ostentativ). Oamenii sint blinzi, calmi, deloc grabiti, iar timpul pare masurat doar de nucile si castanele care cad din copaci cu o frecventa regulata. Riul Troas desparte, ca un defileu, dealuri pe crestele carora drumuri vechi de cind Tara Zarandului te duc catre zari necunoscute. Case parasite, de sute de ani, amintesc de o civilizatie a culmii de mult apusa. Daca adaugam la toate acestea mincarea ispititoare, dar agresiva pentru ficat, tuica tare (peste 50 de grade), lipsa semnalului si a oricarei legaturi cu lumea de acasa, devine limpede de ce unii dintre participantii la aceasta tabara au suferit, pentru inceput, cu greu recluziunea, pentru a o regreta dupa ce am fost coboriti la sosea, in Savirsin. Intr-un astfel de cadru, te gindesti, poetii scriu pasteluri, iar prozatorii idile. Lucru care nu e total neadevarat, pentru unii dintre participanti, dar care, pe de alta parte, este total fals in ceea ce ii priveste pe altii. Dar cine sint participantii? Ii pomenesc la intimplare: Moni Stanila, Valentina Chirita, Mihai Matei, Dumitru Badita, Florin Partene, Radu Vancu, Stelian Müller, Bogdan Lipcanu si, cum altfel, Vasile Leac. Arbitru a fost sa fie, si anul acesta, tot subsemnatul. Ce pot sa spun, pe scurt, despre aceasta convietuire? Ca a fost mult mai pasnica decit cele din anii trecuti. Ori tartorii de mai an au mai imbatrinit, ori unii dintre ei deja isi cresc copchiii, cert este ca, iata, generatia 2000 se cam imblinzeste. Faptul ca si in scris se vede o calmare a frondei initiale nu este un lucru nici intimplator, nici neaparat rau.

Anul acesta a fost rindul unor tineri scriitori care inca nu s-au afirmat deplin, dintre care unii (cei mai multi) asteapta inca momentul favorabil debutului. De aceea, alaturarea acestora unora deja afirmati, despre care s-a scris insistent, este cit se poate de favorabila si unora, si altora. Vocile sint diferite, uneori chiar disonante, astfel incit e greu de gasit/ inventat un ton comun, o partitura care sa le unifice pe toate. De fapt, citind ceea ce s-a scris in tabara, am observat o discreta, deocamdata, tentativa de subminare a poeticii douamiiste, care, desi minimalista, reticenta la modelele clasice, pare azi, privita de la o distanta de aproape 10 ani, cuminte fata de noile indrazneli.

Prin urmare, daca Moni Stanila, Mihai Matei, dintre noii veniti, precum si Dumitru Badita, Florin Partene, Radu Vancu, dintre mai vechii combatanti douamiisti, scriu o literatura care pare a cultiva valori clasic(izat)e, echilibrate, fara teama de afisare a sentimentalismului, imblinzit prin tehnica sau intertext, autori precum Valentina Chirita, Stelian Müller, Bogdan Lipcanu (inca nedebutati) ori mereu indraznetul V. Leac opteaza pentru o deconventionalizare a discursului pina la evanescenta mesajului. Principala lor preocupare este ca textul sa nu para literar, in intelesul traditional al termenului, sa nu strabata pina la cititor efortul literaturizarii, perceputa ca o anchilozare a gindirii si a trairii. Ceea ce incepusera initial fracturistii, in frunte cu Marius Ianus ori autori precum Dan Sociu, T-.S. Khasis s.a., este dus pina la ultimele consecinte abia acum, de acest nou val al literaturii anilor 2000. De aceea, titlul antologiei care va aparea (si pe care, uf!, iar trebuie sa o prefatez), Minimal, desi nu ii aranjeaza pe toti autorii prezenti la cuprins, atrage atentia asupra unui lucru care trebuie luat in seama: deja se schimba ceva in literatura ultimilor ani, scriitorii debutati la inceputul anilor 2000 nu mai sint ultimii veniti; avem deja configurate primele semne ca asa-numita paradigma douamiista s-a cristalizat suficient incit sa lase locul alteia.