Cucuveaua

De ani de zile, o data cu instalarea verii, o cucu­vea in­ce­pe dupa cade­rea noptii sa scheaune „cveaauu… cveaauu… cveaauu…" in cran­gurile din ju­rul blocului, ticsit cu vreo cinci sute de suflete: mecanici, van­za­toare, soferi, studenti etc. Jur-imprejurul corabiei noastre, sunt, fireste, mul­te alte blocuri, cu Dumnezeu stie cati locatari. Nu am habar ce fac atunci ve­ci­nii, dar eu pun repede muzica pe com­puter sau deschid tele­vi­zo­rul, sa nu mai aud vaierul. Imi face frica. O frica ve­nind de de­par­te si tinandu-se scai de mine. Demult, cand vreo cucuvea se pornea sa latre prin intu­nericul gros al gradinii, mama – care vedea in co­be un fel de pur­tatoare de cuvant a mortii – tresarea chiar si in somn. Pie­lea de pe brate i se umezea de sudoare. Inima prea-duioasa incepea sa-i bata cu putere pen­­tru viata parintilor ei batrani, a tatei si a fratilor mei pier­­­duti undeva in mica jungla a orasului. Cum, ra­masesem doar noi acasa, de multe ori dor­meam in acelasi pat, frica mamei se revarsa prin mii de canale si in inima mea, trezindu-ma. Saream amandoua la geam, aruncand cu gloante de mama­liga si sare grunjoasa in gol, ca sa omoram prezi­ce­rea neagra.

Fiindca mama era Dum­nezeu si Dumnezeu nu se sperie din te-miri-ce, spaima ei facea ca pasarea nevazuta sa capete pentru mine dimen­siuni de cap­ca­un. E clar ca ideea asta mi s-a impri­mat atat de adanc in minte, incat pana de curand nu au schimbat-o nici faptul ca am aflat din carti sau de la tv cum arata, nici maturitatea. Prin urmare, si cucuveaua din cranguri tot uriasa era!

Acum cateva luni, cand si-a inceput concertul nocturn, am deschis tele­vi­­zorul pe Mezzo: cantatele lui Bach si Natha­lie Stutzmann. Cantareata cu nume ca al mamei, cu par negru, ochi negri, costum barbatesc negru, dar cu mansete colorate viu, dirija, apoi interpreta, apoi iar dirija. Avea o voce joasa si gesturi line; uneori, isi transforma mainile in cupe si lua cu ele aerul din fata orchestrei camerale ca pe apa sau ca pe zapada si-l arunca undeva inainte-lateral. Desi intre timp stateam cu ochii mai mult plecati pe o carte, perce­peam totusi in spatele pleoapelor orice fulgerare verde-deschis si roz-ci­­clam a mansetelor de la sacou…

Deodata, prin nu stiu ce conexiuni imperceptibile si deschideri de trape misterioase in mine, m-am sim­tit invadata de forta, mai bine zis de manie impotriva fricii mele. Ca un corp inghetat patruns de un val fier­binte de sange, am inviat: trebuie sa vad din ce parte vine vaierul si cum arata acea… Nathalie funebra! Asa i-am spus in gand pasarii, fara voie si fara nici o logica, scheunatul sau infricosator neavand nimic in comun cu vocea linistitoare a contraaltistei franceze. Am lasat cartea deoparte, am dat sonorul televi­zo­­rului la minim si am ciulit ure­chea. De vazut, nu aveam cum sa vad cucuveaua, fireste, era noapte adanca, in plus, statea pitita in frunzisul unui copac. Dar o puteam „vedea" prin glasul ei, pe care a venit momentul sa-l infrunt! mi-am zis. Rasuna limpede si taios. Si curb – cveeaauuu!- ca o secera. Ca lama unei coase. Ca o virgula, apa­sata, de otel. Aha, deci e o virgula, nu un punct! am exultat… Totusi, e urat ca dracu’! Cu mult mai lumesc ar fi sa fie ragusit, scamosat de aerul incarcat cu praf si gaze de esa­pament al noptii de iunie, mi-am zis. Sa caraie ca o cioara, lighioana! Sa piuie. Sa gagaie. Sa se umfle in gusa ca o turturica. Sa scoata din gatlej un franjure in trepte, cand mai gros, cand mai subtire… Da! un franjure caraghios de curcan!

Si, imaginindu-mi-o cloncanind ca un curcan, am izbucnit in ras si m-am intors la ale mele.