Curajul artistului la tinerete

Refuzind un set de valori implicite, un limbaj comun cu publicul, un termen de referinta, arta moderna trebuie sa isi creeze in permanenta propriul context. Trebuie sa isi populeze propria pustietate. Si acest lucru nu se poate face decit prin campanii mediatice.

Am citit recent un text in care un tinar si foarte talentat eseist, Silviu Man, indraznea sa inoate impotriva curentului si atragea atentia colegilor sai de generatie ca, in cultura, marketingul, promovarea si autopromovarea adica, nu e totul. Reclama, spunea Man, e pentru mase. Opera de arta e pentru tine si pentru Dumnezeu. Poti, mai spunea vivacele eseist, sa-ti faci reclama atit timp cit reclama duce publicul catre destinatia unei substante. Avind in vedere ca activeaza sincron ca student - la Drept! -, eseist-membru de baza al multipremiatului site cultural bookblog.ro, si actor al trupei Passepartout al carei mentor e Dan Puric, Silviu Man stie ce spune si despre marketing, si despre asceza artistului de cursa lunga sau de ardere intensa, si despre obsesia "vinzarii de sine" a "noii generatii".

De fapt, eseul sau ridica implicit chestiunea canonului, a criteriilor dupa care judecam arta. Pentru ca, de fapt, rolul mediatizarii, al campaniilor publicitare si al autopromovarii a crescut invers proportional cu importanta canonului. Tabloidizarea artei a fost anuntata de transformarea ei in act de revolta senzationalista impotriva "burgheziei" si "muzeificarii". Un canon e un set de reguli, un limbaj comun artistului si publicului, un set de valori implicite, un loc de intilnire estetica sau chiar mistica (daca ne gindim ca dragalasenia lui Oscar Wilde nu e totuna cu profunzimile lui Dostoievski, desi amindoi erau scriitori adevarati). Marele artist e cel care lucreaza astfel in interiorul canonului incit reuseste sa se intilneasca cu publicul sau la altitudini nebanuite. Uneori, marele artist poate chiar reinnoi canonul, precum in cazul romanului "balzacian", al stilului "wagnerian", sau al versului "eminescian". Aici sint "geniile".

Odata cu nasterea avangardei insa, s-a trecut la distrugerea canonului. Fiecare "opera de arta" isi este propriul canon. De la bideul lui Duchamp, la instalatiile nu mai stiu carui avangardist de provincie (pentru ca, pornit din capitale, anarhismul estetic s-a zaharisit treptat in revolta de tirg provincial), fiecare "opera de arta" moderna e de fapt un manifest. E manifestul propriului canon. Exista artisti moderni ale caror texte programatice sint mai importante decit opera propriu-zisa. Ba chiar sint singura opera.

Epatat, socat, epustuflat si bosumflat, bietul burghez a renuntat sa mai guste arta moderna. Nu de alta, dar cutiutele cu excremente ale italianului Agostino Bonalumi sau eprubetele cu urina ale instalatiei romanului X nu sint tocmai propice, ca sa zic asa, reveriei. Papila estetica se contracta, ca si timpanul, in prezenta unor asemenea cacofonii/cacografii. Rezultatul e ca o arta care si-a propus doar sa scandalizeze, sa socheze, sa indigneze, adoarme, alunga si lasa indiferent pina la urma publicul. De aici, paradoxul ca arta manifest are nevoie mereu de reclama. Pe Van Eyck mergi sa il admiri pentru ca iti place. Expozitia lui Damien Hirst se cere vizitata pentru ca "se vorbeste de ea". E un eveniment mediatic, ca si divortul lui Mutu, hemoroizii cimpanezului lui Michael Jackson sau noua freza a lui David Beckham. Refuzind un set de valori implicite, un limbaj comun cu publicul, un termen de referinta, arta moderna trebuie sa isi creeze in permanenta propriul context. Trebuie sa isi populeze propria pustietate. Si acest lucru nu se poate face decit prin campanii mediatice.

E un lucru similar celui care se intimpla cu elitele. Odata disparute, lichidate, asasinate elitele istorice, organice, avem de a face cu false elite, cu "celebritati" selectate dupa criterii ad-hoc, cu vedete fara public, intelectuali fara idei si cintareti fara voce. E, cu alte cuvinte, o lume in care arta nu mai reprezinta un loc de intilnire, ci o absenta, o mutenie acoperita de fanfarele publicitatii ca pseudo-limbaj canonic.