Curtea Constitutionala si lustratia (I)

Dupa declararea Legii Lustratiei drept neconstitutionala, o ciudata liniste s-a instalat in spatiul public pe acest subiect. Ne-au fost promise dezbateri dupa aparitia motivatiei Curtii Constitutionale, dar iata ca aceasta a aparut, in perfect anonimat, iar dezbateri tot nu avem. Unde sint promotorii legii si sustinatorii acesteia din lumea politica si societatea civila? Unde sint discutiile de specialitate asupra oportunitatii legii, a prevederilor ei si a rostului prefigurat? S-a stins interesul, au disparut suporterii masurilor de decomunizare?

Nu au disparut nici interesul, nici suporterii, macar pentru motivul ca zgura trecutului recent irumpe periodic, aducind la suprafata documente, informatii despre care era si mai bine daca aflam acum 10-20 de ani, cind se configura spatiul public de la noi si s-a produs ierarhizarea prestigiilor. Atita vreme cit Romania nu va face citeva lucruri coerente si eficiente pe tema decomunizarii, subiectul va rabufni mereu. Stim asta din istoria majoritatii statelor post-dictatoriale – trecutul murdar nu trece, nu trece usor, oricum.

Totusi, este dezamagitor modul in care subiectul decomunizarii este mentionat in spatiul public: la diverse, in trecere, cu dezinteres, insensibil si ignorant, frivol chiar uneori. Daca asa intelege aceasta tara sa trateze ideea de reparatie morala fata de victimele comunismului, atunci e trist.

Bine, cu rabdare, cu informatii si cu nuante, putem intelege multe. Cind vedem ca patronul celui mai important post TV de stiri este banuit, pe baza de documente, de legaturi nemarturisite cu Securitatea, atunci intelegem de ce citiva dintre realizatorii postului se "plictisesc" instantaneu cind aud de lustratie. Cind stim ca patronul celuilalt post important de stiri este deja declarat colaborator al Securitatii, putem pricepe de ce redactorii postului proclama – regulat, emfatic, fara drept de apel, cu o pasiune demna de o cauza mai buna – ca anti-comunismul este mort.

Asadar, sintem in situatia de a nu sti cit din dezinteresul afisat fata de decomunizare este real, la fel cum nu stim cit din interesul afisat al altora este genuin. Parca prea a disparut in ceata majoritatea parlamentara care a votat Legea Lustratiei. Daca tot au sustinut-o, de ce nu apar pe sticla politicienii sa o apere, sa apere ideea? A ridica mina nu este suficient pentru a sustine un demers politic. Nu degeaba decomunizarea din Romania este descrisa in literatura de specialitate drept "simbolica". Condamnarea oficiala a comunismului era necesara, obligatorie si reprezinta un mare pas inainte. Dar nu este suficienta, daca nu este dublata de masuri legislative, institutionale si judiciare concrete. Votantii legii lustratiei isi spun pentru linistea proprie ca au facut ce depinde de ei, iar acum ridica din umeri in fata deciziei Curtii Constitutionale, de parca asista la sanctiunea sacrosancta, indiscutabila, apodictica a unui for care nu sufera nici macar dezbateri, daramite contrazicere.

Puterea extraordinara pe care a capatat-o Curtea Constitutionala (CC) in Romania este un foarte serios subiect de ingrijorare. Faptul ca acesti noua oameni numiti politic decid fara drept de apel, neverificati democratic, netransparent, in chestiuni vitale privind functionarea Romaniei ne arata ca o buna parte din puterea reala din sistemul nostru democratic se afla acolo unde nu ar trebui sa fie. In ultimii ani, CC a contribuit, prin deciziile privind atributiile principalelor puteri in stat, la configurarea regimului politic interpretind in maniera proprie Constitutia si extinzindu-i semnificatia, a desfiintat institutii (CNSAS, resuscitat intre timp, ANI, ramasa fara suflu), a intervenit in procese pe rol, inclusiv procese in cauze de coruptie, prin atributiile in domeniul exceptiilor de constitutionalitate, a stopat sau directionat politici in functie de interese si viziuni particulare, in domeniul economic sau social, acolo unde decizia trebuia sa fie eminamente politica, mai precis a Guvernului si Parlamentului.

Curtea sustine ca decide obiectiv, fundamentindu-se pe Constitutie, pe stiinta dreptului si expertiza proprie. Dar vorbim, pina la urma, de niste oameni care sint supusi greselii. Democratia pleaca de la premisa failibilitatii oamenilor, si din acest motiv se bazeaza pe dezbateri si decizii in organisme colective cu legitimitate populara, pe transparenta, pe control democratic si verificare interinstitutionala. Nu lasa sau nu ar trebui sa lase ca ultimul cuvint sa apartina unor persoane sau institutii cu pretentii de infailibilitate, care emit decizii ca un dat divin, ce nu pot fi discutate, revizuite, contrazise.

Cind se intimpla asa, aceasta nu mai este democratie, ci o forma de guvernare inspirata de utopiile imaginind dictatura expertilor. Se presupune astfel ca exista o stiinta posesoare a unor adevaruri ultime, la care au acces doar unii initiati, adevaruri superioare celor formulate prin dezbatere democratica si impuse prin decizie majoritara. Or, asa ceva este negarea democratiei. Iluziile privind sofocratia, pornite de la Platon, si expertocratia, inspirate de scientismul lui Saint-Simon, Comte, Marx si mai ales Engels, pot fi periculoase, lucru lamurit de mult de teoria democratica (G. Sartori a scris excelent despre acest subiect). Ca sa nu mai vorbim ca dreptul vazut ca stiinta nu seamana nici pe departe cu stiintele naturii, adica nu este intr-atit de obiectiv, precis si nici condus de reguli imuabile, precum afirma unii profesori de drept (de exemplu, Antonie Iorgovan, "parintele Constitutiei", fost membru al Curtii Constitutionale, care facea elogiul "stiintei dreptului" pentru a-si apara opinii pur personale in diferite dezbateri constitutionale sau politice). Obiectivitatea este o iluzie si pentru ca membrii CC sint numiti, pe mandate de nu mai putin de 9 ani, de institutii politice, pe criterii politice, functionind de multe ori dupa o logica politica, fara a fi insa verificati democratic la fel ca oamenii politici. Mai important, Curtea Constitutionala a ajuns sa decida in chestiuni prin excelenta politice, acolo unde Parlamentul ar trebui sa fie suveran. Politicul are nevoie de experti, functioneaza in combinatie indiscernabila cu acestia, dar decizia ultima ii apartine. Se poate insela (important este insa sa nu greseasca sistematic si fundamental, caz abia in care ar trebui sa intervina CC), dar pentru aceasta raspunde in fata electoratului. Cit despre expertiza unora dintre membrii Curtii Constitutionale, exista mari semne de intrebare ridicate public (lucru care se vede si din motivatia in problema Legii Lustratiei, subiect asupra caruia insist in partea a doua).

(Va urma)