De-a v-ati ascunselea cu Florin Iaru

Nu stiu de ce, de fiecare cind ma gindesc la poetul Florin Iaru, imi apar in fata ochilor doua imagini bizare, usor contradictorii, care s-au sedimentat in constiinta mea. Gindindu-ma la el, imi rasar in minte doua personaje: James Joyce (si nu un Joyce oarecare, ci un Joyce in forma de spirala, iesit de sub mina lui Brancusi) si Rica Venturiano, un Rica imbracat extrem de elegant, inarmat cu un monoclu, afisind un zimbet sagalnic, cuceritor, ce aparea, in anii intunecati ai Epocii de aur, pe genericul uneia dintre putinele emisiuni care mai puteau fi urmarite fara stringere de inima la televiziunea romana, Telecinemateca. Daca prima poate fi privita ca rodul unor reflexii ce-si au radacinile in modul sau de-a scrie poezie, traind realitatea si literatura la cea mai inalta fictiunie, cea de-a doua e probabil legata mai mult de eleganta personajului interpretat de Radu Beligan, si nu de personajul desprins din Noaptea furtunoasa a lui Caragiale, fata de care autorul Cintecelor de trecut strada, ca de altfel si o mare parte din reprezentantii Cenaclului de luni, incepind cu Mircea Cartarescu, Ion Bogdan Lefter si sfirsind cu Bogdan Ghiu sau Traian T. Cosovei, au facut un adevarat cult. Posedind un spirit camaraderesc mai rar intilnit printre colegii de breasla, in ciuda jovialitatii de pe care o afiseaza si a numeroaselor jocuri de cuvinte pe care le vehiculeaza in cadrul conversatiei, Florin Iaru e departe de a fi un personaj artificial, livresc. Prietenia lui e sincera si angajata. In viata de toate zilele, Florin Iaru e un idealist, un entuziast, un avintat care nu te lasa la greu. La autorul Cintecelor de trecut strada buna dispozitie se impleteste cu serioziatea. El e un om care, trecind de la o stare la alta, uneori cu o usurinta alarmanta, nu renunta nici la ideile, nici la idealurile sale mai mult sau mai putin utopice. Citindu-i versurile spumoase, uneori avem tendinta de-a-l judeca superficial. Nu e de mirare ca unii au vazut in el un hedonist, pentru care fericirea se confunda cu placerea de a jongla verbele. Nimic mai fals decit aceasta imagine a poetului Florin Iaru. In poezia sa trebuie sa cautam si altceva decit jocul „de-a v-ati ascunselea”.
Dincolo de aspectul ludic al versurilor, descoperim exasperarea, nelinistea unui spirit care, traind intr-o lume cotropita de miscare, cauta un punct de stabilitate in univers. Cit priveste caracterul sau, acesta a trecut prin proba focului in timpul tragicelor evenimente din decembrie ’89, Florin Iaru fiind dintre putinii optzecisti care s-au implicat in revolutie, iesind pe baricade. Poetul a fost arestat pe 21 decembrie, inchis si torturat la Jilava, si eliberat a doua zi, dupa fuga lui Ceausescu… Nonconformismul din poezia sa poate fi privit ca semn de revolta sociala fata de sabloanele dictarurii ceausiste, o incercare de subminare a sistemului comunist din interior, prin intermediul limbajului, al ironiei, care la Florin Iaru este pe cit de colorata, pe atit de corosiva. „Nemurirea, afirma el, poate fi vazuta si printr-un ciorap gaurit”. Sau prin orice gaura. „Spuneti dracului ce vedeti!” isi someaza el cititorii… Iata insa cum arata realitatatea poetului perceputa dintr-un unghi de vedere suprarealist. Citez din poemul Aer cu diamante: „vechiul pensionar / se porni sa roada tapiteria / scaunului pe care ea a stat. / In iarna curata, fara zapada, / masina uscata incearca s-o arda…// Atunci portarul isi inghiti decoratiile/ iar mecanicul sparse in dinti / cheia franceza si cablul / ascensorului ce-o purta / la ultimul etaj. / Paraliticul cu bene-merenti / incepu sa clefaie clanta inutila / si broasca goala / prin care nu putea curge / un carucior de lux…/ / Meteorologul de pe muntele Golgota / roase timpul probabil / iar ultimul Om in Cosmos / isi devora capsula /…/ Dar ea era atit de frumoasa / incit a fost la fel de frumoasa / si-n continuare.// Iar ei nu gasira in toata / lumea larga / destule masele / destule gitlejuri / in care sa sparga / sa macine sa indese / distanta care crestea mereu / si restul cuvintelor pina la moarte”. Pentru a scurta distanta dintre realitate si fictiune, poetul apeleaza la imagini socante, bombardind ochii cititorului o sumedie de obiecte, ce par a nu avea nici o legatura unele cu altele. La el, piesajul interior si cel exterior se compun din: pietre tombale, biografii romantate, biciclete fara pedale, masina de scris, ascensoare, baloane de sapun, frisca, paturi metalice marcate de zebre, pietre kilometrice suspendate in tavan, semafoare marcind locul de trecere dintr-un tarim in altul, bilete de tramvai, popice, bibilici, tribilici, palarii, suruburi si oboseala termica. Lirica sa poate fi vazuta, dupa cum spune Mihail Vakulovski, ca un „puzzle ideatic, frumos si atragator” ce uneste la un loc, intr-un tot poematic si stufos, „bestiarul” biologic si cel „meteorologic” al poetului, deasupra caruia se inalta un spendid curcubeu de sunete si ginduri. Pentru a ajunge sa-i perceapa frumusetea, urechile cititorului trebuie sa suporte zgomote stresante, iar ochii sai nu trebuie sa se fereasca de stridente.
La Forin Iaru, ironia se confunda cu nebunia imagistica si sonora. Nu intimplator, intr-un interviu pe care mi l-a acordat pe vremuri, poetul spunea: „Ironia, de fapt, face aluzie la faptul ca exista si o fata nevazuta a lucrurilor, care-i la fel de fascinanta pentru spiritul nostru ca si cea vazuta. Pe lumea aceasta orice adevar e o moneda care contine marca si reversul. Ironia ne releva simultan albul si negrul. Naturalul si falsul. Plinsul si risul. E un fel de yin si yang. Ea nu trebuie confundata nici cu bascalia, nici cu umorul negru. Ea nu provoaca intotdeauna risul, ci o anumita satisfactie interioara, datorita contemplarii dialectice a lumii. Ea e ca o radiografie. Ca o holograma spirituala, ce face posibila perceperea unui obiect (sau a unei stari) concomitent din unghiuri total opuse…”. L-am intrebat citi sint capabili sa perceapa ironia, care presupune un anumit joc de lumini si umbre. „Din pacate, mi-a raspuns poetul, foarte putini”. Si, legat de aceasta, mi-a relatat o intimplare petrecuta la Lyon. Poetul se afla la un local, in compania unor prieteni si, la un moment dat, pentru a crea buna dispozitie comesenilor, a inceput sa fredoneze Marseillese-a in ritm de jazz, apoi de perinita, incheind-o cu-un ceardas. Prietenii se amuzau, dar la masa vecina, unde se aflau niste briganzi, s-a instaurat tacerea. „Fiindca iubesc acest cintec, mi-am permis sa ma joc cu el, asa cum se joaca un copil cu masinutele lui… Joaca era sa ma coste viata”, se confesa poetul. Simtindu-se atins in orgoliu, un urmas al iacobinilor, luind de pe gratar o frigaruie, a indreptat-o spre beregata sa… A fost nevoie sa apeleze la un intreg arsenal de metafore si alte abtibilduri stilistice, ca sa-l determine „brigand” sa se intoarca la halba lui… Din acest incident, poetul trase concluzia ca ironia trebuie folosita cu prudenta atit fata de semidocti, cit si de docti… Nici regelui ce sta impopotonat pe tron, nici flasnetarului ce cinta in piata nu-i face placere sa-i pui in fata o oglinda care-l despoaie de vesminte, nu-i asa?