Caută 
4 MIN
Recentul film "Valkyrie", comentat si in paginile Ziarului de Iasi de Adrian Cioflanca, mi-a adus aminte de Dietrich Bonhoeffer, tinarul pastor protestant german executat in 1945 de nazisti pentru vina de fi facut parte din rindul celor care s-au alaturat complotului colonelului Von Stauffenberg. Bonhoeffer, ca si Von Stauffenberg, si-a pus problema responsabilitatii si libertatii personale fata de orice tiranie si orice determinism. Astfel, meditind in 1943 asupra deceniului care trecuse de cind Hitler preluase puterea in Germania, Bonhoeffer scria: "Trebuie sa ne asumam responsabilitatea pentru modelarea istoriei in orice situatie si in orice clipa, fie ca sintem invingatori, fie ca sintem invinsi. Cine nu va ingadui nici unei imprejurari sa-l scuteasca de responsabilitatea pentru cursul istoriei – din cauza ca stie ca in ultima instanta acesta i-a fost daruit de Dumnezeu – va avea o relatie mult mai fructuoasa cu evenimentele istoriei decit cea pe care i-o permite simpla critica sau simplul oportunism. A vorbi despre cum trebuie sa murim luptind eroic, mergind la moarte sigura, nu e deloc eroic, ci doar un refuz de a da piept cu viitorul. Suprema intrebare pe care trebuie sa si-o puna omul responsabil nu e cum sa moara eroic pe cimpul de lupta, ci cum va trai generatia care vine". Oricine actioneaza in numele "necesitatii", considerind ca "asa merge lumea" si ca a actiona oportunist e normal, nu face decit sa ridice necesitatea la rang de principiu" si astfel sa substituie voii lui Dumnezeu propria lui lege, mai scrie Bonhoffer.
Descriind cei zece ani de dictatura nazista in termeni cutremurator de apropiati realitatii prin care am trecut noi in comunism, Bonhoeffer se intreaba care e solutia: "Am fost martorii tacuti ai multor fapte rele; am trecut prin multe furtuni; am invatat arta echivocului si a prefacatoriei; experienta ne-a facut suspiciosi fata de altii si ne-a impiedicat sa fim sinceri si deschisi; am fost macinati de conflicte insuportabile care ne-au facut cinici. Oare la ce mai sintem buni? Ceea ce ne trebuie acum nu sint genii, ori cinici, ori mizantropi, ori tacticieni priceputi, ci oameni simpli, onesti, directi".
Recitite acum, in Romania trecuta prin 45 de ani de comunism si prin 20 de ani de mizerie pseudo-democratica si de cult al "baietilor destepti", al "tepei" si al "perfomantei intelectuale" dezlegate de orice responsabilitate morala, aceste cuvinte ne arata ca nu sintem pe drumul cel bun. Pentru ca nu ne-a interesat si nu ne intereseaza ce lume lasam copiilor nostri, ci doar ce putem sa le dam acum, ce compromisuri mai putem face pretinzind ca "totul e pentru copii", ca cele doua masini din garajul construit pe locul unde altadata era un cerdac cu vita de vie, ca vilele ridicate cu pretul injosirii sufletesti, ca lucrurile cumparate cu pretul vinzarii de sine, ca demnitatile dobindite in schimbul multor tradari, ca toata aceasta bunastare sintetica e cumva pentru ei, pentru copii. Pentru copiii mei, nu pentru copiii altora.
Putini par a se mai gindi – precum brasoveanul Gheorghe Lala, unul din chipurile Romaniei profunde – sa lase copiilor lor o lectie de demnitate, sau un nume nepatat, sau o tara in care sa poti fi liber. Putini par a observa ca, cu cit lasa mai mult copiilor lor, cu atit parca se diminueaza Romania, ca degeaba esti bogat daca traiesti intr-o tara cu un sistem de sanatate la pamint, ca degeaba ai "casa la tara" daca totul e poluat sau betonat in jur, ca degeaba ai prieteni daca nu mai ai strazi pe care sa te plimbi si peisaje de care sa te bucuri impreuna cu ei, ca degeaba mostenesti pamintul daca "nu mai ai timp". Ca degeaba ai, daca esti obisnuit sa fii mereu "sub vremi", sa explici altora cum te-ai "adaptat", cum ai inteles "necesitatea istoriei" si cum te-ai "descurcat".
Sir Karl Popper scria undeva ca avem, fiecare in parte, o "responsabilitate morala" fata de cei care vin dupa noi si ca "nu avem voie sa ne consideram niste simple obiecte purtate de vreun irezistibil curent al istoriei". In mod ciudat, desi il citeaza mereu pe Karl Popper, oligarhii nostri culturali ne vorbesc in numele unor stranii determinisme (secularizare, globalizare, integrare etc., etc.) care nu lasa loc nici unei alternative, nici unei negocieri, nici unei libertati si deci nici unei responsabilitati. Dusi de inevitabilul curent al istoriei, cu un capitan mahmur si cu matrozi pusi doar pe jaf, nu e de mirare ca tot intram la apa navigind pe uscat.
