De la moartea autorului la condamnarea spectatorului

In cafeneaua Maideyi din Iasi se joaca o adaptare dupa Matei Visniec. E vorba de Spectatorul condamnat la moarte,, in regia lui Octavian Jighirgiu. Din distributie fac parte actorii Daniel Busuioc (Judecatorul), Oana Miron (Avocatul acuzarii), Dumitru Nastrusnicu (Avocatul apararii), Octavian Jighirgiu (Grefier). Alaturi de acestia, mai joaca si angajatii barului, Catalina Lazar, Alexandra Maftei, Victor Zaharia, Laurentiu Maftei, Nicoleta Novac, Razvan Ursache, Simona Popa (martori). Nu in ultimul rind, un spectator este ales prin tragere la sorti din public in chiar seara spectacolului (acuzatul), pentru a fi judecat.

Spectacolul se va mai juca pe 16 ianuarie la Iasi si pe 26 ianuarie la Brasov, in Maideyi.

Regizorul Octavian Jighirgiu a scris o teza de doctorat, sustinuta in 2008, despre Matei Visniec sau Problematica omului contemporan (Ipostaze scenice). Am putea prelua de aici, pentru a ne explica sensul condamnarii spectatorului, ideea lui Visniec privitoare la scopul teatrului: nelinistirea, punerea pe ginduri a spectatorului. Nelasindu-l sa doarma si facindu-l sa gindeasca, spectatorul este condamnat la propriile anxietati si framintari interioare.

Surpriza paradoxala o reprezinta acuzatul serii, care prin imperturbabilitate si calm ii enerveaza la propriu pe acuzatori. De aceasta data, s-a intimplat sa fie "omul fara insusiri" si fara probleme, care pleaca acasa si mai senin decit venise la spectacol. Data viitoare, cine stie, poate va fi chiar rindul tau si vei fi tras la sorti sa devii urmatorul acuzat. Risti?

In prima instanta, este condamnata justitia (reprezentata la un moment dat prin zeita greceasca Themis, legata la ochi si schiopatind) si mijlocitorii infaptuirii ei (judecator, procuror, avocat). Apoi, scenariul absurd si postmodern merge atit de departe, incit sint condamnati la moarte atit autorul (un ins legat fedeles, fara chip), cit si teatrul (insertia unor momente de autodemistificare a  iluziei scenice) si, mai ales, spectatorul.

Refuzind textului un sens ultim, acceptind ca textul este deschis, iar nu limitat, modernitatea lui Brecht il refuza de fapt pe Dumnezeu si ipostazele sale (ratiunea, stiinta, legea). Daca orice text se compune din scriituri multiple (sensurile echivoce ale cuvintelor), unitatea acestora trebuie data prin ceva. Fie prin originea textului, autor (presupusul sens ultim al scriiturii inspre care interpretarea ar tinde). Dar, mai bine, prin destinatia textului, cititor, auditor sau spectator. Pretul nasterii cititorului, observa Roland Barthes, este moartea autorului.

Poate ca pretul nasterii spectacolului il reprezinta "condamnarea spectatorului". Pentru ca, fara o reactie din partea spectatorului, nu putem avea spectacol. Iar ideea de spectacol, ca ceva ce se livreaza gata constituit spectatorului, nu mai functioneaza. Spectacolul apare doar cu aportul spectatorului si il condamna pe acesta la o participare impacientata.

Regizorul n-a uitat nici o clipa ca spectacolul se adreseaza unor oameni care intra intr-un bar al secolului XXI, pentru o cafea sau o limonada sau un ceai si, mai ales, pentru o buna portie de ris. De aceea, dincolo de absurdul situatiei, spectacolul poate fi privit si din acest punct de vedere. Ca fiind o sursa de umor veritabil.

La multiplele condamnari la care este supus omul contemporan, anxietati si frustrari, se adauga cea mai subtila dintre toate: a ride fara a intelege in intregime de ce anume rizi, mai grav, fara a avea deloc habar de ce rizi. Sau, chiar, a ride in loc sa plingi. A face haz de necaz fiind viciul celor alesi, putini la numar, a ride fara sa constientizezi propria situatie precara nu-i decit apanajul marii majoritati.