Desciudarea si imbunarea raului

In lumea basmelor, a Amintirilor din copilarie exista fenomene neasezate, oarbe, instinctuale, care sint mereu dirijate, corijate, imbunate. Un mester bun, asemeni lui Creanga corectindu-si la infinit manuscrisele, intervine mereu sa corecteze erorile lumii.

Harap Alb, de pilda, corijeaza cei cinci monstri. Fiecare nametenie in parte este la inceput "traitoare in rau", ca sa ne exprimam biblic. Din cauza lui Gerila "vintul gemea ca un nebun, copacii din padure se vaicareau, pietrele tipau, vreascurile tiuiau si chiar lemnele de pe foc pocneau de ger". Ochila vede vazute si nevazute, "copacii cu virful in jos, vitele cu picioarele in sus", dar vede si gurile cascate ale celor care il asculta, caci personajul e un karaghioz de iarmaroc valah. Privirea lui atotstrabatatoare nu duce insa la nimic, ramine o curiozitate si atit. Ceilalti sint mai inspaimintatori, chiar primejduiesc lumea: Flaminzila "minca brazdele de pe urma a douazeci si patru de pluguri"; Setila, alta aratare de om, dipsomanul absolut, "bause apa de pe douazeci si patru de iazuri si o girla, pe care umblau numai cinci sute de mori"; Pasari-Lati-Lungila vineaza, fireste, pasari, "le rasucea gitul cu ciuda si apoi le minca asa crude cu pene cu tot". Ciuda aceasta inexplicabila si incontrolabila a lui Pasarila ii caracterizeaza, de fapt, pe toti, vine de undeva din strafunduri (psihanalizabile, desigur, dar nu e treaba noastra) si e lipsita de noima. Cei cinci nu-si afla rostul in lume, actiunile lor sint anapoda, fara finalitate.

Acesti ciudati si inciudati, aceste pocitanii, bizdiganii, aratari, dihanii, schimonosituri, onanii, namile (inventia lingvistica a lui Creanga in exprimarea informului pare a nu mai avea capat) intra in slujba lui Harap Alb. Acesta ii domesticeste, le da un rost pe lume, punindu-i in serviciul binelui. Cu ajutorul lor izbuteste sa treaca prin toate probele maleficului imparat Ros. Fiecare isi gaseste locul sau: unul la mincatul cantitatii uriase de alimente (Flaminzila), altul la bautul unui numar apreciabil de poloboace (Setila), altul la reglarea caldurii in odaia incinsa, "reglare" ca la cei de la distribuirea gazelor naturale (Gerila), ultimii doi la prinderea fetei de imparat prefacuta in pasarica (Pasarila si Ochila). Cei cinci se completeaza reciproc, fiecare punind la bataie "darul" sau in folosul binelui general. Ochila ii explica lui Harap Alb: "…tot omul are un dar si un amar; si unde prisoseste darul, nu se mai baga in sama amarul". "Amarul" este raul. Ochila vrea sa spuna ca atunci cind darul, harul, binele este suficient, raul nu mai are nici o capacitate de a se manifesta, e inlaturat de la sine de catre bine.

In fapt, Creanga ne insinueaza sopirleste un gind, care ajunge pina la noi dintr-o filosofie straveche: oare nu blindetea celor drepti se rasfringe asupra celor rai pentru a-i linisti? Si oare tulburarea celor rai nu are un efect benefic asupra celor drepti? Nameteniile sint perfect constiente de rolul raului de intaritor al binelui. La despartirea de Harap Alb, dupa binele pe care i l-au facut si dupa ce ei insisi s-au imbunat, cei cinci spun in felul urmator: "- Harap Alb, mergi sanatos!/ De-am fost rai, tu ni-i ierta,/ Caci si raul citeodata prinde bine la ceva!". Imparatul Ros insa nu poate pricepe acest proces. Efortul sau de a-i oprima pe ceilalti nu reuseste. Imparatului "ii scinteiau ochii in cap de ciuda". Cei cinci ciudati si inciudati insa s-au lecuit. Acum rid, cum se intimpla in marea scena din odaia incinsa. Risul inseamna si indulgenta. "Fericiti cei care stiu sa rida, pentru ca risul este propriu omului", parafrazeaza laic marele Rabelais, acest Mesia al risului popular, ingaduitor si catartic.

Dar sa ne intoarcem la raul imbunat. La Creanga raul este umbra binelui ori este refuzul binelui. Altfel spus, raul este binele negativ, rezistenta care intareste efortul binelui. Iata de ce rautatile lui Nica sint compensate mereu de inzecirea ostenelilor de bunatate ale Smarandei, personajul tutelar al Amintirilor. Iata de ce, la rautatile mereu crescinde ale boierului hrisohedonic, cocosul creste neincetat, parca inglobind in sine toate cele rele. Doar spune Smaranda: "Cele rale sa se spele, cele bune sa se adune". Matusa Mariuca a lui mos Andrei, cea inciudata rau, care "scoate mahmurul din om", este imbunata, dupa isprava cu pupaza, de Smaranda cu un cuptor de alivenci si cu vorbe de desciudare ca dintr-un tratat de psihanaliza humulesteana: "Doamne, cumnatica hai, cum se pot invrajbi oamenii din nimica toata, luindu-se dupa gurile cele rale! Ia poftim, soro, mai bine sa mincam ceva din ce-a da Dumnezeu, sa cinstim cite-un pahar de vin in sanatatea gospodarilor nostri. (…) Caci daca ai sta sa faci voie rea de toate, zau, ar trebui de la o vreme sa apuci cimpii". Cine apuca respectivii cimpi? Cel ne-bun, fireste. Cei buni maninca si se imbuneaza. Prin actul mincatului, ne spune Mihail Bahtin, cei vechi aveau convingerea ca asimileaza lumea, o renasc mai buna si mai curata. Prin actul crestinesc al impartasaniei se petrece, in definitiv, acelasi lucru.

Tot o inciudata este si baba ciinoasa la inima din Punguta cu doi bani. "Hirca de la bucatarie" il arunca pe cocos in cuptor, dupa care acesta, "cum vede si asta mare nedreptate", varsa apa in cuptor si iese, "de s-a indracit de ciuda hirca". Boierul si el "crapa de ciuda". Cu alte cuvinte, nedreptatea facuta trebuia indreptata, chiar daca actiunea indreptarii provoaca o dezordine pasagera. Doi inciudati sint si „hojmalaii Nica a lui Costache si Toader a Catincai", care il urmaresc pe Nica, dupa ce acesta fugise de la scoala: "au trecut pe linga mine vorbind cu mare ciuda". Nica este convins ca motivul pentru care nu au vazut unde se ascunsese a fost ciuda lor mare, pedepsita de Dumnezeu: "se vede ca i-a orbit Dumnezeu, de nu m-au putut gabui".