Despre „Evanghelistii”, in vrac

S-a spus ca, in cazul Evanghelistiilor, n-a fost
vorba de cenzura. E adevarat ca din 3 decembrie
2005 se joaca in continuare. Dar la ce pret? A trebuit
sa rezistam ca Galicii. Si cum se explica faptul ca,
considerata cea mai buna piesa a anului 1992
(premiu UNITER), nimeni n-a pus-o in scena? Am
aflat ca cel putin patru teatre din tara au intentionat s-
o monteze si au renuntat. De ce? Au fost amenintati,
si asta este o forma clara de cenzura. De altfel, Alina
Mungiu-Pippidi a spus: Numai un regizor strain
putea sa reziste presiunilor sociale.
Lumea s-a intrebat daca acelasi scandal ar fi posibil
in Franta. O sa vedem, deoarece piesa va fi tradusa
si in limba franceza. Dar deja ceva este sigur:
proteste asemanatoare exista si in Franta. Avem
niste exemple care ne confirma acest lucru. Un afis
cu o fotografie de Bettina Rheims reprezentind o
femeie rastignita a fost atacata vehement de
autoritatile religioase, care au dat in judecata artista
si care au pierdut procesul. Dar ceva tot atit de sigur
este ca in Franta, in aceeasi situatie, profesionistii
teatrului ar fi fost solidari cu regizorul amenintat, si
asta in pofida optiunilor regizorale divergente. Aici,
cel care s-a distins cu discursul cel mai virulent a fost
directorul Teatrului National, pentru motive pur
comerciale, nevazind decit o ocazie de neratat de a
elimina un concurent.
Toti actorii au fost criticati pentru tineretea lor. Aici in
Romania, numai un actor in virsta este excelent. Un
actor bun este un actor care pune in evidenta
sufleurul. Alain Delon a fost genial acum 50 de ani,
in filmele lui Visconti, dar astazi a devenit penibil.
Acum, cu orice ocazie, Alain Delon joaca Alain Delon
si vorbeste despre el la persoana a treia. Rimbaud si-
a pierdut chiar si cheful de a scrie dupa 20 de ani.
Sint la Iasi actori de renume care si-au pastrat
complet facultatea de a inova si de a inventa, dar
sint rari. Este evident ca simplul fapt de a fi tinar nu
este suficient pentru un actor ca sa devina Gerard
Philippe, dar Bertold Brecht are dreptate cind spune
ca teatrul trebuie sa fie facut de tineri, pentru ca au
indrazneala. N-au experienta, dar nici rutina. Am
observat, din pacate, ca tinerii nu sint apreciati in
Romania in nici un domeniu. Atunci n-au decit un
singur gind: de a pleca. Cred ca majoritatea celor
care au plecat sau au chef sa paraseasca tara de
bastina au ca motiv principal dispretul permanent, si
nu un motiv economic.
In fine, cea mai importanta lectie pentru mine a fost
ca teatrul are o forta uriasa. Un text de proza, chiar
un roman, poate sa provoace valuri; un text dramatic
numai tiparit, la fel. Dar o piesa jucata are o putere
extraordinara, care s-a verificat inca o data, chiar
prezentata intr-un cartier modest, intr-un teatru fara
mijloace, jucata de tineri „fara experienta”, chiar
regizata de un francez fara renume, ratacit la Iasi,
Cum au spus citeva spirite subtile: Dovada ca nu-i
bun este chiar faptul ca a ramas in Romania.
Mi-a fost reprosat, de asemenea, ca sint „arogant”,
chiar de fostul primar si (fostul) prieten Constantin
Simirad. M-a surprins afirmatia aceasta, pentru ca n-
am auzit niciodata acest fel de repros. Si totusi e
scris in ziar, deci incontestabil: Daca personajul (nu
sint numit, dar m-am recunoscut usor prin
insulte) si-ar fi recunoscut greseala, mai treaca-
mearga, poate ar fi meritat, crestineste, iertare.
Dar el a devenit tot mai impertinent, facind
declaratii care au ofensat, pe rind: Biserica,
Primaria ieseana, societatea romaneasca, bunul
simt… (Dorin Obreja in „Evenimentul” din 29
decembrie 2005). Mi se pare atunci ca simplul fapt
de a trai si de a gindi liber a devenit in vremea de azi
un semn de aroganta.
Am citit, printre alte reprosuri obisnuite (homosexual,
pedofil, tip cu chip de boschetar alcoolic, maghiar,
etc), ca sint evreu. Creieri de doi bani au descoperit
c-am participat la festivalul de teatru evreiesc din
Vilnius, in Lituania, in 2003 si, cu o subtilitate fara
limita, au ajuns la concluzia evidenta si teribila:
Putem sa-l atacam ca evreu! Ne inchipuim cu ce
bucurie dusmanoasa s-au aruncat pe pixurile lor. Din
pacate pentru entuziasmul lor, nu sint evreu. Nu
regret, nici nu ma laud cu asta; este numai un fapt.
Deci nu mai exista in Romania nici cenzura, nici
antisemitism, nici xenofobie. Demonstratia este
clara.
In fine, m-am gindit sa devin si eu crestin (ca
Simirad, de pilda). Dar, cind am observat crestini
desenind niste cutite postale, insultind in mod
porcos, mintind fara scrupule, prefer sa mai astept
inca putin.