Despre legea compensatiei

Imi revine obsesiv in minte, de la un timp, o scena extraordinara, dintr-un film american (cu William Hurt), de la sfirsitul anilor optzeci. In curtea interioara a unui liceu-internat de baieti din SUA – select, traditional, construit in stilul elitistelor colegii private din Marea Britanie – un grup de tineri agreseaza cumplit un coleg de-al lor mai firav, ochelarist si cu dinti usor iesiti in afara. Victima este, indiscutabil, tocilarul clasei, iar agresorii smecherasii sportivi, pusi pe sotii si mici ticalosii, omniprezenti in intreaga istorie educationala a umanitatii. In aparenta, ei sint exasperati de lipsa de receptivitate la regulile nescrise ale confreriilor scolare, manifestata de jalnicul studios, dar, in realitate, banuim o iritare mocnita fata de performantele sale intelectuale. Citiva il tin, iar altii il pocnesc sanatos in stomac si in figura. Surprinzatoare e reactia tocilarului molestat. Primeste pumnii cu stoicism (pare sa accepte situatia ca pe un efect fatidic al conditiei pe care si-a asumat-o), asteptind, incordat si viteaz, terminarea calvarului. Cind, obositi, batausii il abandoneaza, ingenuncheat, pe pavajul cenusiu, incarcat de traditie academica, baiatul striga in urma lor, rizind masochist, cu singele siroindu-i din nas si din buze: "Loviti-ma, loviti-ma, dobitocilor! Nu veti reusi sa schimbati nimic! Tot eu voi fi cel care va primi burse la Harvard si la Yale. Tot eu voi conduce masini luxoase peste ani si voi face 300.000 de dolari pe an. Voi abia veti cistiga 20.000 si veti trai in case de rahat, ipotecate pe sume de nimic". Agresorii se departeaza, culmea, ingroziti, iar unul cu frunte ridata de concentrare isi spune singur, dupa un calcul rapid: "20.000 pe an? Hm, nu-i chiar atit de rau!".

Pentru americani si – indraznesc sa transfer impactul episodului – pentru tot spatiul civilizat al modernitatii, o astfel de scena, desi socanta si, ultimativ, amuzanta, prin finalul ei abrupt, nu surprinde in mod necesar. Dincolo de violenta si imprevizibilul comportamental, momentul codifica un mesaj cultural, inteligibil locuitorilor unei lumi normale, stabile in dinamica sa sociala. Este vorba despre recompensa oferita de sistem individului, in schimbul sacrificiului de orice tip. Sacrificiul cel mai frecvent asteptat de la un cetatean responsabil ramine dedicarea unor ani din viata pregatirii profesionale. Cu cit numarul anilor creste, iar complexitatea profesiunii in cauza se mareste, cu atit recompensa stabilita de societate va fi, justificat, mai consistenta. Universul social trebuie gindit intotodeauna axiologic. Valorile sale prioritare sint transferate, de la o generatie la alta, membrilor celor mai capabili ai comunitatii, acelor persoane care au gasit, in timp, contextul si disponibilitatea de a petrece o vreme in recluziune si de a-si desavirsi abilitatile intelectuale pentru muncile de virf. Adesea, in eforturile facute, ei nu au pierdut numai ani din viata personala, ci si componentele de adaptabilitate la existenta diurna. Nu o data, cei mai educati dintre semenii nostri se dovedesc niste indivizi refractari la rigorile mondenitatii, cu stingacii comportamentale si predispozitii catre solitudine. De aceea, lumea i-a privit mereu cu neintelegere si oarecare antipatie, lovindu-i ocazional, macar simbolic sau macar din curiozitate, in figura si in stomac. Ei sint "tocilarii" unanim neagreati ai universului inconjurator.

Totusi, prin legea compensatiei, sistemul mare isi plaseaza centrul de greutate in munca lor, protejindu-i (de nevoie!) social si financiar. In acest plan are loc, de fapt, revansa lor. Desi fosti paria, eminentele cenusii ale postindustrializarii ajung, prin distinctia sociala, invidiatii zilei, orice "om de lume" fiind gata sa-si schimbe vietuirea anodina pe fascinantele derulari de peisaje si idei din spatiul (deschis) al celui cindva dispretuit. Cu totii traiesc, tardiv, revelatia unui alt personaj celebru – dintr-un film australian de data aceasta – care, aflat in inchisoare, dupa o viata de "ghidusii" si matrapazlicuri, descopera virtutile filozofiei. Vizitat de fiul sau de optsprezece ani (care il informeaza scurt ca a hotarit sa abandoneze scoala), protagonistul izbucneste terifiant: "Ai innebunit? Scoala este singura ta sansa!". "Nu vreau sa fiu un scrobit stupid ca avocatul tau!", replica tinarul. "Vreau sa traiesc din plin, sa gust fiecare moment de libertate, asa cum ai facut si tu mai demult". "OK, idiotule, dar, inainte de a incepe sa o faci, mai gindeste-te o data bine! Cine conduce acum afara o limuzina de 50.000 de parai? Eu ori avocatul meu?". Pe termen lung, recompensa sociala isi demonstreaza sui generis logica transistorica, asezindu-i in ordinea fireasca a lucrurilor atit pe recompensat, cit si pe recompensator.

S-a observat deja, in eseistica de analiza din Romania postdecembrista, ca rasturnarea valorilor ramine, probabil, exemplul cel mai serios de criza istorica a unui sistem. Gravitatea vine tocmai din anularea principiului recompensei sociale, singurul capabil de a pastra nealterata ideea competitiei sanatoase in interiorul mecanismului si de a asigura echilibrul societatii in dezvoltarea ei diacronica. In Romania actuala, cei mai expusi pericolului anihilarii sociale (prin marginalizare, pauperizare sau emigrare fortata) sint chiar indivizii dispusi, dintr-un idealism inca manifest, la efortul educational. Pe acesti luptatori cu morile de vint, universul creat de administratorii anilor de tranzitie i-a condamnat la o existenta sisifica, plina de rizibil si absurd. Loviti in curtea scolii, ei nu-si pot admonesta agresorii cu amenintarea unei revanse sociale peste timp. Isi inghit umilinta, intrucit, strict socialmente, viitorul in Romania, ca si prezentul, apartine tot acelora care i-au zdrobit. El este proprietatea neconditionata a mardeiasilor de pe strada ori de pe coridoarele guvernului dimbovitean. Studiosii si onestii nu au nici o sansa aici, purtindu-si damnarea ca pe un veritabil stigmat istoric. Multi dintre cei care ar trebui sa fie in spatele gratiilor conduc, paradoxal, in tara noastra, limuzine de "50.000 de parai", iar cei care ar trebui sa contemple lumea de la periferiile ei, cistiga 300.000 de dolari pe an. Putem ride eventual, cu masochism, atunci cind singele ne curge din nas si din buze, insa, va spun sigur, nimeni nu ne va lua in serios. Cel mult vom stirni hohotele rabelaisiene ale cirmaciului de la Cotroceni.