Despre noi

Tragi-comedia a devenit, poate, genul dramatic ce se pliaza cel mai bine pe profilul omului contemporan. De aceea, cred ca textul lui Salvador Amore nu poate fi decit binevenit pe scena Ateneului iesean.

Replicile savuroase contureaza patru caractere fundamental diferite, pe fundalul unor situatii de viata realiste. Cuceritorul incurabil narcotizat de ideea de femeie este urmat de femeiusca de treaba, dependenta de gelozie pentru a reusi sa simta autenticitatea inautenticului. Apoi cel de al doilea cuplu al piesei. Ea – incarnarea senzualitatii feminine, agatata ca de un fir de o dragoste imposibila si paradoxala fata de sot. Apoi sotul indragostit. El isi inabusa sentimentele in spatele indatoririlor asa numit conjugale (platite si neplatite) si al dispretului profund care-l desparte de sotia pe care o iubeste la limita paroxistica a imposibilului si a nebuniei.

Piesa e surprinzator de realista ca situatie de viata, apoi in joc si traire. Daca in genere asta ar putea constitui un defect, in acest caz poate fi cotat ca o reusita. Dar in ciuda realismului, sintem prinsi in mrejele jocului, pe scena, in ritmuri de tango si in fum de "tigare". Sint aduse in prim plan prin replici cu maiestrie construite teme clasice, moderne si contemporane: datoria, virtutea, viciul,  banii, casnicia, sexul, dragostea, fidelitatea, tradarea etc.

Nu conteaza atit de mult nici faptul ca Don Juan-ul serii isi inseala ultima iubire. Nici ca femeia dependenta de mitul cuceritorului intelege intr-un final sa incerce sa se desprinda de iluzia unui barbat dorit de toate femeile, dar care se intoarce mereu la matca, aducind ofranda in jerbe de spini orgoliului ei. Nu conteaza nici ca Don Juan in sfirsit s-a indragostit, asa cum insusi marturiseste la inceputul piesei, nici ca se sinucide la final, preluind in mod paradoxal rolul de sot dezamagit. Poate nici ca indragostitul – sot, in ciuda eficientei de care da dovada in plan social, e neputincios in fata unor sentimente contradictorii, paralizat in fata perisabilului unui trup care-i apartine si pe care, totusi, nu-l poate profana din cel putin doua motive. E dezamagit de dorinta fara obiect a sotiei lui, simtindu-se, in acest mod, dispensabil. Iar pasiunea dusa la extrem il conduce la imobilizarea si inabusirea propriei dorinte. In cele din urma chiar la uciderea celei pe care, in fapt, n-o mai poate iubi.

Cel mai mult mi-a placut cum trairile s1nt duse la limita si cum contrariile se ating pas cu pas. Virtutea nu-i decit neputinta viciului, cum de altfel e vazut sotul de amicul sau, dragostea nu-i decit imposibilitatea de a iubi o femeie in carne si oase (Don Juan) sau dependenta de cuceririle aleatorii ale partenerului, menite mai mult sa infirme decit sa confirme ceva (Laura, iubita lui Don Juan), pasiunea nu-i decit contrapartea nebuniei, atunci cind realitatea nu poate fi acceptata (sotul de aici), iar Maria Magdalena devine prezenta mai mult decit oricind atunci cind intelegem ca sufletul Mariei si trupul Magdalenei merg impreuna, desi adesea ni se spune contrariul (sotia de acum).

Nici un personaj al acestei piese nu e autentic si aici intervine, cred, ironia: Don Juan e o caricatura ce tradeaza mitul, sotia e o femeie isterica, de fapt, care-si revarsa instinctele materne asupra sotului; sotul e puternic doar atunci cind ii ameninta cu pusca pe ceilalti intr-un moment de altfel incomod; iubita lui Don Juan e patetica prin dependenta ei de o iluzie, de altfel destul de fumata in societatea actuala.

Si astfel pe scena se intilnesc esecuri de personaje mai actuale ca niciodata si ridem in hohote la replicile inteligente din piesa, fara sa constientizam ca asemenea lor sintem poate si noi, noi, spectatorii…

 P.S. Tango in fum de tigare, o piesa a argentinianului Salvador Amore, regizata de Bogdan Ulmu. Din distributie: Nucu Ionescu, Erica Ioana Moldovan, Emanuel Florentin, Denisa Pirtac)

Publicitate și alte recomandări video