Despre parinti si copii

Un prieten – astazi plecat in Statele Unite – imi spunea, cu ceva timp in urma, ca observase o acutizare a tensiunii in relatia dintre copii si parinti in Romania ultimilor ani. Noile conditii istorice, credea amicul, dusesera la o astfel de incordare. Generatia parintilor s-ar fi simtit abandonata (intr-un moment cand, sa recunoastem, statutul de batran echivaleaza cu acela de paria in societatea noastra de tranzitie) de generatia copiiilor, fortata sa-si gaseasca rostul in alte spatii culturale, adesea foarte indepartate de geografia familiala si familiara a nasterii si formarii individuale. Copiii, la randul lor, ar fi identificat in nemultumirea manifestata sau doar sugerata a parintilor un argument egoist, indreptat – prin consecinte – impotriva propriului lor destin personal. Reactia celor din urma ar fi fost cu atat mai intensa, cu cat, in sprijinul lor, aveau un modus operandi asa-zicand dobandit atavic si, ca atare, imposibil de contestat: insisi parintii – acum frustrati de migratia progeniturilor – apartineau, in esenta, unei promotii a abandonului. In tinerete, sub impactul urbanizarii fortate comuniste, isi parasisera si ei satele si familiile, pentru a incepe experiente sociale diferite. Creasera, cum s-ar zice, un arhetip al disperarii si neperpetuarii, pe care generatia actuala nu a facut decat sa-l rearticuleze la nivelul istoriei sale.

Am admis, inca din timpul discutiei, ca observatia prietenului meu era nu numai interesanta, ci si adevarata. Restrictiva insa totodata, dintr-un anumit unghi pe care as dori sa-l dezvolt in cele ce urmeaza. Tensiunea copii-parinti nu este, se stie, o inventie a Romaniei contemporane si, de aceea, trebuie sa banuim, cu atat mai putin ea poate fi achizitia unei istorii date. Formele sale difera, intr-adevar, de la o falie temporala la alta, dar fondul, cred, se dezvaluie etern. Avem in aceasta ecuatie, indubitabil, un conflict axiologic despre care vorbeste toata lumea si care, la rigoare, explica ratiunile departarii generatiei tinere de idealurile celei varstnice. Valorile comunitatilor se schimba uneori – o stim cu totii – mai repede chiar decat durata istorica a unei promotii. Nu aici totusi rezida ratiunea ultima a "rupturii", banalitatea transformarii de optica socio-economica si politico-culturala fiind, pana la urma, o conditie sine qua non a progresului si nu un motiv exhaustiv de discordie intre varstele biologice. Cu rabdare, vom gasi probabil si argumente de dinamica istorica. Generatia tanara se focalizeaza pe vita activa, pe cand cea batrana se substituie mai degraba unei cinetici de vita contemplativa. Din nou, as spune ca o asemenea diferenta de randament fiintial nu descrie complet tensiunea celor doua modele de existenta. Dintr-o perspectiva filozofica mai ampla, vita activa si vita contemplativa sunt variante complementare de fiintare si nu impulsuri neconditionate de scindare umana. Mai curand, tensiunea intre timpul parental si cel filial, cum ar veni, se naste din magma unor descoperiri ontologice, prezente – e drept, sub masti distincte – la nivelul fiecarei istorii si in orice context al geografiei culturale.

Pentru exemplificare, am ales prototipul absolut, in plan estetic, al incordarii mentionate – tragedia Hamlet a lui Shakespeare. Foarte rar se vorbeste despre capodopera shakespeariana ca despre o drama filiala. Perceptia amintita ar imbunatati insa semnificativ nu doar intelegerea paradoxurilor comportamentale ale printului din Elsinore, ci si reprezentarea situarii indivizilor in bicefalitatea istorica "parinte-copil". Desi aflat la varsta maturitatii complete – lucru de care devenim constienti prin intermediul povestirii despre Yorick -, printul Hamlet traieste, dupa toate aparentele, o criza puberala de profunzime, desfasurata in plan psihologic si moral. Nu atat "incestul" mamei pare sa-l tulbure, cat cauzalitatea lui interna care este, in principiu cel putin, sexualitatea. Hamlet descopera fiinta sexuala din spatele mamei care, astfel, isi pierde sacralitatea. Zeita se transforma in om, fiind, la randul ei, afectata de imund si promiscuu. De asemenea, nu disparitia fizica a tatalui il disturba pe protagonist, ci sucombarea unui ideal demiurgic, intruchipat de catre parintele-rege, cu care fiul s-a identificat (chiar si prin nume). Tatal insa, ca si Claudius, a fost doar un om, cu calitatile si slabiciunile lui, pentru ultimele mai ales platind un pret greu in focul Purgatoriului. Tatal-eroul ("Hyperion") e cel care moare, iar despartirea de acesta ramane pentru print – in ciuda faptului ca el nu o admite deschis – o experienta traumatizanta. Moartea persoanei a fost neindoios mai putin dureroasa decat moartea eroului pe care Hamlet l-a admirat pana la adoratie si l-a imitat pana la substitutie. Furia lui dezlantuita se indreapta impotriva lumii care i-a rapit sacralitatea, profanizandu-i constiinta. Drama sa, in pofida varstei, este a adolescentului trecut abrupt de pragul maturitatii, care descopera, ingenuu, ca parintii – ca si el – nu sunt zei. Shakespeare prefera sa lase aceasta dilema psihologica si etica a eroului sau intr-un fel de suspensie metaforica, insa semnalele date de catre print nu pot insela. Prin parinti, el pierde un intreg univers al stabilitatii arhetipale. Odata intrat aici, profanul lumii risca sa impinga totul spre neant, fapt care, de altfel, se si intampla in finalul capodoperei.          

Generalizand, as indrazni sa spun ca, prin pierderea modelului eroic parental, identitatea filiala isi descopera propria mediocritate. Desi revelatia ar trebui sa apropie, intr-un mod mai degraba obscur, ea indeparteaza si distruge. Copilul nu mai are un reper sacru in personalitatea parintelui si, prin urmare, refuza sa-i accepte latura umana, fragila, atat de vizibila si in experienta lui imediata. Generatia a doua resimte autoritatea morala (exercitata mult timp) a generatiei intai ca pe o impostura, iar decaderea ei biologica, sociala, psihologica s.a.m.d. ca pe o tradare. Singura reactie posibila in plan istoric si mental devine, in asemenea conditii, respingerea – modelata semiotic si cultural in functie de fiecare timp istoric in parte. Abandonul parintilor de catre copii in Romania actuala reprezinta de aceea numai o varianta indigena pe o tema universala si nu un fenomen istoric singular. Faptul nu-l face insa, din nefericire, mai putin dureros.