Despre progres

Un mare profesor de-al meu mi-a povestit, cu ani in urma, un episod din tineretea lui ieseana, demn de antologat intr-o (nescrisa inca) istorie a progresului mentalitatilor (si chiar al "tehnologiilor", asa-zicind) pe plaiuri mioritice. Era la inceputul anilor saizeci si, daca va vine sa credeti, abia atunci debuta prin urbe un obicei apusean (desi, sa recunoastem, la origine tot oriental!) de a merge in oras, la o cafea. Boierimea locala se delecta, desigur, de secole bune, dupa cum atesta "izvoarele", cu minunata licoare, indeosebi dupa mesele copioase, dar numai in intimitatea conacelor proprii. Se pare ca romanii – altfel mari vizitatori de "circiumi" si "hanuri", inca din vremuri imemoriale – nu au dezvoltat, in paralel, si un concept al "cafenelei", precum europenii vestici, decit tirziu, va spuneam, in a doua jumatate a secolului trecut. Povestea amintita are ca personaje citiva tineri ai acelor ani "proletari", veniti, cu burse de stat, la Universitatea ieseana, de prin diverse sate si catune moldovenesti. Desi studenti de ceva timp, deruta lor in mediul urban raminea majora, adaptarea la standardele "orasului" dovedindu-se un proces cultural indelungat, anevoios si, frecvent, incarcat de imense primejdii. Profesorul – coleg cu respectivii juni – observase ca pina si traversatul strazii devenea, pentru unii dintre ei, o veritabila experienta initiatica.

Pe acest fond, un lucru extraordinar se petrecu intr-o seara de toamna. Un student dintr-o serie mai veche (si, prin urmare, ceva mai avizata in derularea "misterelor Iasului") aborda, in camin, grupul de novici cu o relatare naucitoare. Cica, la Miorita (iata ce istorii complexe au unele locuri carora am incetat, de mult timp, sa le mai acordam atentie!), "se bagase cafea la ceasca". "Adica", explica entuziast omul nostru, "te duci si comanzi, linistit, o cafea. Ti-o aduce ospatarul, frumos, pe tava, impreuna cu un pahar cu apa". Toti ascultau, cu gurile vag intredeschise, ca si cum ar fi fost partasi la dezvaluirea uneia dintre teribilele enigme ale Universului. Fostul meu profesor mi-a marturisit ca isi construise – inca de pe vremea cind era "internist" la "Negruzzi" – un bun instinct de conservare (in lumea urbana), ce-l ferea de situatii penibile. Asculta foarte atent astfel de naratiuni si ii lasa mereu pe ceilalti sa puna intrebarile incuietoare. Aidoma lui Moromete (aflat in vizita la Bucuresti), prefera sa-si consume mirarile in forul sau interior, aprobind orice, fara obligatia insa de a si crede totul. Inevitabilul s-a produs si in acea inubliabila seara autumnala. Un baietan roscovan din echipa, cu bujorii sanatatii rurale in obraji, il interoga, la un moment dat, neconvins, pe povestitor: "Si tu vrei sa spui ca-ti aduce ala cafeaua acolo, asa, chiar cu tot ce-i trebuie? Si cu mamaliguta calda, cu tot?".

Progresul – o stie oricine – a fost, dintotdeauna, o chestiune de "naturalizare" a nefamiliarului la familiar. Nu te poti aseza in "evolutie", fara a-ti lua macar putin din "autarhia" atotprotectoare, in care incerci sa te ascunzi, fie si pentru un minut in plus, asa cum faci in diminetile geroase, cind ai vrea sa amini iesirea traumatizanta din plapuma chiar si cu doua secunde. Ea – autarhia – este ursuletul tau de plus, pe care, precum copiii inspaimintati de intuneric, il stringi puternic in brate, inducindu-ti, subliminal, ideea ca totul va fi in regula. Nu sint biolog si nici antropolog, dar cred ca, stiintific vorbind, nu sintem dotati – in ciuda aparentelor istorice, admit! – sa ne schimbam abrupt si radical. Ceea ce unii numesc "obtuzitate", altii "spirit refractar", iar altii de-a dreptul "retard" nu constituie altceva decit un impuls legitim de autoconservare, inscris in codurile noastre genetice de adincime. Voi gasi semnificatia noutatii doar in masura in care aceasta imi va explora, delicat, sensurile atasate deja, de mine, intervalului obsolet. Inteleg, altfel zis, "inovatorul" cu conditia inexorabila a prezentei mele in procesul nasterii sale din "traditional". Cum istoria nu permite – nici macar in "durata" ei "lunga" – desfasurarea, en detail, a spectacolului evolutiv, atunci eu, ca individ "captiv" intr-un cronotop dat, sint nevoit sa-mi "iau" codurile traditiei cu mine, in momentul in care, sub presiunea timpului, "pasesc" in progres.

De aceea, o afirm cu intreaga convingere, atunci cind copiii proprii va vorbesc despre "procesoarele Intel cu 48 de nuclee", "graphene", "bioplanturi cerebrale", "tablet PC-uri" (sau, mai pe "romaneste", "iPad-uri"!), "tranzistori virtuali nanosferici", iPhone 4-uri", "HTML 5", "camera foto cu control tactil", "MP3 Player-uri", "memorie RAM", "kilobytes", "megabytes", "gigabytes" si "pixeli", nu disperati! Retrageti-va, o clipa, in sine, inspirati profund si apoi zimbiti optimist! Viitorul nu arata asa de rau cum ati crezut, poate, privind fugitiv la figura nedumerit-interogativa a adolescentului din fata dumneavoastra. Cu putina mamaliguta calda, le veti inghiti, treptat, pe toate.