Despre scoala lingvistica de la Iasi

Am participat, la inceputul acestei luni, la un important congres academic, dedicat implinirii a o suta de ani de la nasterea marelui lingvist iesean G. Ivanescu. Initiatorul manifestarii (care a reunit personalitati de prestigiu, din tara si din strainatate) a fost profesorul Eugen Munteanu – continuatorul incontestabil, in postmodernitate, a proiectelor stiintifice de anvergura, ce au caracterizat mereu activitatea scolii lingvistice de la Iasi (numele de referinta ale reprezentantilor ei acopera, istoric vorbind, aproape un secol si jumatate de constructie teoretica, mergand de la Alexandru Philippide si G. Ivanescu, pana la Gavril Istrate, Th. Simenschy, Vasile Arvinte, Al. Andriescu, Dumitru Irimia, Corneliu Dimitriu, Constantin Francu, Stelian Dumistracel si, cum spuneam, Eugen Munteanu). Iasul are, din fericire, o glorioasa traditie culturala, iar noi, localnicii, ne-am obisnuit de aceea sa ne asumam virtutile trecutului cu o anumita seninatate emotionala. A respira, in prezent, aerul pe care l-au respirat candva Alecsandri, Maiorescu, Eminescu sau Creanga, a colinda pe stradute pe care odinioara mergeau Xenopol, Negruzzi ori Ibraileanu, a intra in cladiri in care au intrat, poate, Sadoveanu, Toparceanu si G. Calinescu (in perioada profesoratului sau iesean!) ni se par lucruri normale, intrate intr-o dinamica existentiala a firescului. Prin urmare, ne expunem uneori riscului de a rata, in estimarile personale si colective, importanta axiologica majora a unor astfel de vecinatati.

Bunaoara, cred, o asemenea primejdie ar putea ameninta, in vremuri de degringolada intelectuala, istoria lingvisticii iesene. Nu stiu cati dintre concitadinii nostri mai au timp sa afle/ sa-si aminteasca/ sa observe ca limba romana moderna, fixata pe baze stiintifice solide, este, in mare masura, rezultatul cercetarilor savantilor formati si afirmati in interiorul comunitatii filologice din Capitala Moldovei. Debutul scolii iesene se leaga, esential, de „Junimea" si de impozantul sau lider ideologic, totodata si primul rector al Universitatii din Iasi. Titu Maiorescu polemiza – inca din a doua jumatate a veacului al XIX-lea – cu latinistii (ardeleni) si etimologistii (munteni), profund inadecvati in teoriile lor asupra limbii romane (teorii adesea abracadabrante). Spiritul critic junimist, iata, a iradiat si catre limbaj, determinand acceptarea principiilor rationale in analiza si configurarea discursului. Acum si aici (secolul al XIX-lea, „Junimea") se vorbeste, pentru prima data, de criteriile simplitatii, pragmatismului si logicii in limba, punandu-se temelia la ceea ce, mai tarziu, va ajunge o norma a lingvisticii autohtone – scrierea fonetica. Alexandru Philippide creste in aceasta atmosfera culturala, preluand atributele omului de stiinta european inca din tinerete (studiile pe care le publica in Convorbiri literare sunt un argument absolut in acest sens). In prima parte a secolului XX, ca profesor la Universitatea noastra, Philippide va fi deja recunoscut drept un neogramatic pozitivist si fonetician de prim rang. Lucrarile sale principale – Originea romanilor si Gramatica elementara a limbii romane – creeaza premisele functionarii lingvisticii romanesti in postura de stiinta moderna.

Alexandru Philippide l-a avut, pentru o vreme, pe G. Ibraileanu, asistent de cercetare si putem banui ca ideile maestrului au trecut rapid si catre discipol. De fapt, Viata Romaneasca ibraileana continua, in perioada interbelica, exercitiul spiritului critic in cultura, lansat de junimisti. Indubitabil, Philippide a jucat rolul de liant istoric. La inceputul anilor treizeci, Ibraileanu insusi va fi profesorul lui G. Ivanescu (savantul marturiseste undeva ca i-a fost elev, de asemenea, si lui Philippide!). Nu e exagerat asadar sa-l consideram pe Ivanescu (autorul unei impresionante Istorii a limbii romane) a fi ultimul mare produs intelectual al „Junimii". Desi nu isi asuma in totalitate teoriile lui Philippide, profesorul iesean (cu stagii insa, mai mult sau mai putin fortate de timpurile totalitare, pe la Timisoara si Craiova!) le clasifica drept „cele mai juste din cate au fost create pana astazi". Humboldtian, pozitivist, lingvistul nu iese niciodata, in argumentatiile lui, din determinismul de fier al logicii stiintifice. Limba ramane pentru el „un reflex al spiritului uman pe toate planurile sale". La mentionatul congres, Eugen Munteanu (care a fost studentul, discipolul si apropiatul lui G. Ivanescu) i-a facut o frumoasa evocare profesorului, insistand pe ideea delicatetii savantului in fata tentaculelor de otel ale istoriei. Induiosatoare, in portretul respectiv, ramane colaborarea dintre Ivanescu si domnul Fasola – un fel de dactilograf personal al profesorului. Personajul in cauza nu rata nici un moment pentru a-l tapa de bani pe savant, profitand, desigur, de fragilitatea sociala a ultimului, aflata in contrapondere cu forta geniului lui stiintific. Istoria filologiei iesene s-a scris si se scrie in continuare pe paliere inalte, demne de apartenenta ei la sofisticata traditie europeana. In ce ma priveste, am un singur mare regret: am devenit student al Literelor din Iasi in iulie 1987, la exact o luna dupa ce G. Ivanescu disparuse dintre noi.