Despre traductiuni

Cei dintre dumneavoastra care vorbiti limbi straine veti recunoaste in exemplele de mai jos situatii familiare. Te afli fata in fata cu un european, sa spunem, despre a carui limba credeai ca ai invatat cam tot ce era necesar, si construiesti o fraza impecabila din punct de vedere lingvistic. Spre surprinderea ta, privirea interlocutorului ramane confuza, cerand explicatii suplimentare, daca nu devine subit goala, lipsita de urma oricarei intelegeri. In cel mai bun caz, partenerul de dialog poate afisa zambetul unei civilitatii innascute, replicandu-ti cu o observatie neutra ori o remarca aiurita, ambele insa complet disociate de ideea ta initiala. Semnul sigur deci al unei comunicari esuate. Altadata, incerci sa redai – cat mai corect cu putinta – continutul unei glume bune romanesti, pentru a-l inveseli pe individul amintit, si abia daca obtii de la el un ras fortat, mai curand de complezenta decat ca urmare a intelegerii "poantei". Te intrebi unde ai gresit, mai ales ca acelasi imprevizibil personaj izbucneste in hohote rabelaisiene, intr-un context diferit, cand tu ii narezi o istorioara (eventual) foarte serioasa. Pamantul incepe sa-ti fuga de sub picioare, pana la starea de prostratie totala nemaifiind decat un singur pas.

Daca ne vom pastra totusi cumpatul si vom reveni asupra insolitelor comunicari, s-ar putea sa descoperim stupefiati ca nu limba este cea care ne-a jucat feste, ci – ca sa zic asa – un anumit "comportament" cultural inadecvat. O intonatie improprie, un zambet inoportun, o gestica deplasata sau alte detalii – ce insotesc de regula dialogul in fiecare civilizatie – a subminat efortul lingvistic ireprosabil. Cand spun "inadecvat", "inoportun", "impropriu" sau "deplasat", am in vedere, desigur, optica cetateanului international si nu pe cea a initiatorului comunicarii. Dimpotriva, din unghiul lumii careia ii apartine ultimul, micile elemente comportamentale de mai sus pot fi perfect legitime, in raport de complementaritate cu mentalitatea grupului sau. Ceea ce el (dumneavoastra insiva) a (ati) neglijat atunci cand a (ati) inceput conversatia este ca si "amanuntele" acestea ar fi trebuit, la randul lor, "traduse". Altfel, dialogul lui (nostru) cu strainul in chestiune devine tot atat de eficient precum frectia facuta entuziast unui picior de lemn.

Specialistii in limbi si civilizatii straine cunosc un adevar dureros. Comunicarea totala intre doua spatii culturale diferite ramane practic imposibila, datorita contrastelor mentale si spirituale, existente la nivelul evolutiei istorice a comunitatilor respective. Limba – vazuta in general drept instrumentul unic de dialog transnational – pare sa fie de fapt doar accesoriul unui sistem ceva mai amplu, care s-ar putea numi "comunicarea culturala". Increderea noastra prea mare in virtutile limbii vine si din prejudecata ca sentimentele sunt universale si, ca atare, in plan emotional, interactionam oricum cu buddhistul din Taiwan, americanul din Vestul Salbatic ori aborigenul australian. Poate ca sentimentele fundamentale (dragostea, ura, prietenia etc.) au un caracter international, dar ele se cladesc pe o multitudine de trairi mici, de ritualuri si de experiente mentale, specifice doar identitatii unui grup etnic stabil. Cum poti patrunde acolo cu bagajul tau spiritual complet diferit? Cum poti rezona afectiv cu strainul a carui limba o vorbesti impecabil, insa a carui minte iti ramane esentialmente criptica?

Atunci cand misionarii crestini au adus invatatura biblica populatiei eschimose, s-au lovit de un impediment cultural neasteptat. Oamenii din zonele de gheata ale planetei nu cunosc agricultura si, prin urmare, nu au paine. "Painea noastra cea de toate zilele" era pentru ei un nonsens absolut. Teologii au schimbat versetul respectiv in "pestele nostru cel de toate zilele", fiind imediat incununati de succes. La fel, traducand Hamletal lui Shakespeare pentru o comunitate africana, niste experti lingvisti au realizat ca piesa devenea, in forma sa cunoscuta, o blasfemie de netolerat la adresa figurilor sacre ale etniei in discutie. Acestia divinizau unchiul patern (personajul negativ al tragediei), situandu-l neconditionat in randul zeilor locali. De aceea, pentru a putea fi inteles, Hamlet a suferit acolo o necesara corectie. Regele fratricid este – in respectivul dialect african – tatal printului, iar nu unchiul sau. Imi si imaginez o entuziasta comunitate zulu, dansand ritualic in jurul unei scene pe care Hamlet il razbuna pe Claudius prin uciderea propriului tata. 

Publicitate și alte recomandări video