Caută 
6 MIN
Initial am vrut sa dau admitere la Sibiu, dar am aflat in ultima clipa ca Filologia din Sibiu nu mai primea locuri: urma sa fie lichidata. Singurele facultati de filologie la care, in 1984, mai erau locuri la germana-principal erau cele din Bucuresti, Iasi si Timisoara. Am decis sa dau admiterea nu la Bucuresti (prea multi pilosi, imi ziceam), nici la Timisoara (in mintea mea, acolo ar fi fost preferati svabii…), ci la Iasi – unde am si fost doar 25 de candidati pe 20 de locuri. Sansele erau maxime si tocmai asta doream cu orice pret, numai sa nu trebuiasca sa stau inca un an ca muncitor necalificat.
Cind am ajuns prima oara la Iasi, parca ajunsesem in alta tara – asta a fost prima impresie. Anul meu avea sa fie apoi ultimul in care se mai putea opta pentru doua limbi straine, iar grupa noastra de germana a fost singura: dupa noi, germana-principal s-a desfiintat pina in ’90.
In toamna aceluiasi an ne-au dus pe toti studentii – mai putin pe cei din anul IV -, cu un tren special, la practica agricola tocmai hat, la Nazarcea, in judetul Constanta, la cules rosii. Si-a fost o toamna splendida: unii faceau "disidenta" desconsiderind norma, stateau toata ziua printre rindurile de tomate; noi, cei mai harnici, ne terminam repejor norma si o stergeam la mare – si atit de cald a fost in anul acela pina in octombrie, incit chiar am putut face baie-n mare la Mamaia. Ar mai fi de retinut si faptul ca seara se tinea un fel de discoteca in aer liber, chiar in fata penitenciarului din Nazarcea. Una din melodiile noi de pe-atunci era I Want to Break Free a formatiei Queen. Nu stiu citi dintre detinuti stiau engleza, dar refrenul acela suna cu siguranta provocator in contextul de-atunci.
Din anul II am dat – in sfirsit, dupa ezitarile legate de gradul de cunoastere a limbii romane – curs invitatiei de-a fi redactor la revista "Dialog". Activitatea in presa studenteasca a insemnat enorm pentru mine ca publicist (mai ales ca publicist de limba romana). Apoi erau taberele de presa, gindite a fi "de instruire", dar zau daca se facea mare brinza pe-acolo: imi aduc aminte cum, la Slanic Moldova, in 1986, am putut vedea excelente filme de cinemateca, precum Muntele albastru al gruzinului Eldar Senghelaia ori Fragii lui Ingmar Bergman. Au venit apoi taberele de la Izvorul Muresului, in 1987, si cea de la Busteni, in 1988. Ultima a intrat in memoria mea prin singura bautura pe care am gasit-o de 23 august la alimentara, un surogat de vin spumos numit "vinisor"; dar si prin faptul ca, in paralel cu tabara de presa, avea loc tot acolo o tabara de creatie literara. La un moment dat, s-a pus problema sa participe si cineva din Iasi – altminteri nereprezentat in tabara de creatie – la o lectura-cenaclu condusa de raposatul Laurentiu Ulici, iar colegii mei de la "Dialog" (Marius Cristian, Gheorghe Pricop, Dumitru Buzatu) m-au convins sa ma duc eu, pentru ca publicasem poezii in revista noastra. Si uite asa a ajuns un sas din Sibiu sa reprezinte Iasul. De citit am citit acolo, printre altele, urmatoarea poezie: "despre Venetia// tin mortis sa scriu si eu/ despre Venetia/ toti marii poeti/ scriu doar/ mai devreme sau mai tirziu/ ceva/ despre Venetia!// dar cum n-am fost niciodata/ la Venetia si nici nu cred s-ajung vreodata/ la Venetia/ asta e cam tot/ ce pot sa scriu/ despre Venetia".
Presa studenteasca de la Iasi – asa cum era ea pe-atunci – oferea guri de oxigen cultural de se mirau mereu studentii (si nu numai) din alte centre universitare: cum de e posibil ca la voi, la Iasi, sa se poata publica ce se publica in "Opinia studenteasca" ori in "Dialog"?! Ei bine, se putea. Punindu-ne noi, fostii dialoghisti, dupa ’89, aceeasi intrebare, am ajuns la concluzia ca, dincolo de departarea fata de Centru, de Bucurestiul Odiosului si Sinistrei, trebuie sa fi fost totul cit de cit si cu voie de la Partid, cele doua reviste fiind un fel de supape, sa mai iasa aburii din cazanul aflat sub presiune… Dar dincolo de orice a existat in anii aceia, la Iasi, o atmosfera cumva mai degajata fata de restul tarii, mai permisiva, chiar mai liberala. Nu degeaba tot la Iasi existau un Dan Petrescu, nu degeaba la Iasi au facut studentii cuzisti demonstratie pe 17 februarie 1987, cerind lucruri de altfel elementare: caldura si lumina!
Nu vreau sa uit insa, in privinta inceputurilor mele literare, cit de decisiva a fost in acest sens intilnirea cu "Mimotante" (Ricarda Maria Terschak), care mi-a fost primul indrumator si critic literar. Forta ei spirituala, povestile ei despre diversele confruntari cu Securitatea sibiana aveau sa-mi traseze in constiinta citeva coordonate spirituale, destul de insesizabile pentru mine insumi, pe vremea aceea, dar de mare pret, vazute retrospectiv. Tin minte cum discutam o piesa pusa-n scena la sectia germana a Teatrului din Sibiu, Emigrantii lui Slawomir Mrozek, daca nu ma-nsel: ideea principala a acelei piese era faptul ca scaparea dintr-un mediu concentrationar este posibila doar pe verticala, spiritual. Indiferent de regim, indiferent daca esti dupa gratii sau nu, libertatea incepe in cap – un detinut politic putea (poate) fi mai liber decit un cetatean aflat in libertate, dar complet inghitit, acesta din urma, de falsele valori ale dictaturii. Discutia avea o mare importanta pentru mine si in alt sens: in anii ’80 s-a intetit emigrarea sasilor si svabilor, majoritatea lor fiind cuprinsa de febra plecarii in ReFuGiul occidental, incit dupa ’89, cind fiecare putea sa-si scoata un pasaport, aceasta majoritate s-a eliberat de psihoza evadarii din Romania emigrind in masa, dind navala ca apa din spatele unui dig rupt. Eu unul atunci am decis ca nu vreau sa emigrez, ca nu vreau sa traiesc ani de zile in desprindere de o tara, fara sa stiu cind si daca ajung in cealalta…
Pentru inceputurile mele literare, foarte importanta a fost si revista "Neue Literatur" a Uniunii Scriitorilor din Romania. Aparea lunar la Bucuresti si in ea erau publicate in traducere germana texte de autori romani inedite (sau nepublicabile altminteri, asadar alta supapa?). Tot in ea publicau, desigur, autori germani precum Franz Hodjak, unul dintre cei care nu apucasera sa plece (precum Herta Müller sau altii, care erau interzisi). Tot aici am debutat, de altfel, si eu, intr-un asa-zis numar festiv (de mai), in care mi-a aparut o poezie la rubrica Junge Autoren ("Tineri autori").
Trimiteam macar o data pe an cite un grupaj de poezii, dintre care unele au aparut. Dar intersant si important era ca revista "Neue Literatur" organiza din cind cind niste "iesiri"/ intilniri cu autori. Asa am ajuns la Cirta (Kerz, linga Sibiu), la Cisnadioara (Michelsberg, tot linga Sibiu), unde se facea invariabil o masa rotunda pe o tema data – de genul: relatia dintre autor si critic… -, urmata de o lectura publica, unde puteai sa cunosti alti autori, sa stai de vorba cu ei, sa ai un schimb. Dupa ce intrasem in redactia "Dialog"-ului si ma pomenisem cu colegi poeti precum O. Nimigean, am inceput sa-mi traduc poeziile din germana in romana, primul rezultat al acestor autotraduceri fiind un grupaj bilingv, debutul meu "romanesc", intr-un numar din "Dialog", in 1987. Voiam, din proprie pornire, sa pot discuta si cu autorii de limba romana despre pasiunile comune. Cit despre discutiile, "dialogurile" pe care le voiau altii, acestea nu erau pe gustul meu… Dar despre asta, poate altadata.
P.S. Textul de fata reprezinta un fragment din contributia sussemnatului la antologia "Cartea roz a comunismului" (Coord.: Gabriel H. Decuble, Editura Versus, Iasi 2004), o carte ce, din pacate, n-a prea avut sansa de-a ajunge la cititori, iar recent vazutul "432" al lui Cristian Mungiu (din ciclul "Amintiri din Epoca de Aur"!), cit si criza de timp m-au indemnat sa-l revad si sa-l propun cititorilor ieseni. Nota bene: Rozul din "Cartea roz" nu-i un roz pur, ci unul ros binisor (eufemistic spus) de rozatoarele epocii ceausisto-comuniste… Altfel spus: ce-a fost roz a tinut de copilarie, de tinerete, de noroc si-a fost indeobste roz in ciuda comunismului!
