Diavolul se ascunde in detalii?

Doua din intamplarile vacantei de vara mi-au reamintit o expresie auzita frecvent: „Bunul Dumnezeu se ascunde in detalii". Desi are aparenta unui truism, propozitia cu pricina (Der liebe Gott steckt im Detail), formulata la inceputul secolului trecut, apartinuse germanului Aby Warburg – considerat a fi, alaturi de Erwin Panofsky, unul din parintii iconologiei (ramura a istoriei artei, preocupata de „viata" imaginilor, de „semnificatia" lor ascunsa). Warburg sugera, in fapt, ca ideile profunde sau abisale pot fi disimulate de artisti in amanunte aparent neinsemnate. Daca tocmai detaliile sunt „ascunzisurile" favorite ale lui Dumnezeu, care sa fie atunci „locul" potrivnicului sau dintotdeauna, Diavolul? Cum anume poate fi confectionata plastic figura Celui Rau? Si cum ar trebui acesta privit?

In imaginarul crestin, diavolul era, se stie, o aparitie „de speriat". Textele vechi ii atribuie contururi grotesti sau macabre: negru, paros, purtand coarne ascutite, incovoiate amenintator, si o coada lunga, imbarligata. De aici si asemanarea cu tapul, poate cu „tapul ispasitor" din naratiunile biblice. Iconografia crestina nu ezita sa ii redea chipul hidos, adesea caricaturizat. Scenele „Judecatii de Apoi", „Scara" lui Ioan Climax, „Apocalipsa", dar si alte cateva secvente nou-testamentare sunt populate din belsug cu figuri demonice. Respectand canoanele geometriei sacre, pictorii le vor plasa, de regula, in jos si in stanga lui Cristos, alaturi de Iuda, de pagani, eretici si ucigasi. Dionisie din Furna, autorul Erminiilor picturii bizantine, ii imagineaza dispusi de o parte si de alta a „raului de foc" ce se afunda in Iad, impungandu-i constiincios, cu furci frumos mestesugite, pe nefericitii ce urmeaza a-si consuma vesnicia supliciului „incendiar". Un entuziasm malefic le insufleteste lucrarea. Astfel de imagini cu incarcatura negativa, pictate sau sculptate, sunt plasate inauntrul bisericilor crestine sau pe zidurile lor exterioare – cum intalnim in multe din catedralele gotice ale Occidentului (deasupra carora atarna amenintator numeroasele gargouilles, paznici fiorosi ai incintelor sacre), ori pe peretii manastirilor de la noi. Intr-o versiune rafinata artistic, Sabatul vrajitoarelor – tabloul lui Francisco de Goya – rezuma aproape toate cliseele relative la reprezentarea Celui Rau.

Exista insa si aparitii „satanice" mai putin obisnuite, chiar contestabile, detasate de rigoarea vreunui canon artistic. Este vorba chiar de cele intalnite in popasurile estivale italiene. Basilica „Sfantului Francisc" din Assisi adaposteste, intre altele, peste douazeci din frescele pictate in veacul al XIII-lea de celebrul Giotto, pentru a omagia faptele parintelui fondator al ordinului monahal ivit aici, pe colinele umbriene. Una dintre scene ii prezinta pe „fratii" franciscani participand la funeraliile mentorului lor, in timp ce sufletul acestuia este purtat de ingeri spre cer. Afectata de teribilul cutremur petrecut in 1997, imaginea a fost supusa reconditionarilor formale. Postati in imediata apropiere a originalului, restauratorii italieni au observant pe crestele norilor aflati la inaltime un profil diavolesc, in care s-ar recunoaste nasul ascutit si zambetul sardonic – „calitati" atribuite prin cutuma Necuratului. Presa a clamat fara intarziere: „Giotto l-a ascuns pe diavol in biserica". Chiara Frugoni, istoricul de arta care a descoperit neobisnuita figura (invizibila de la inaltimea omului obisnuit), nu a putut spune daca acel contur fusese trasat cu premeditare sau este un efect de trompe l’oeil, de iluzionare vizuala cu totul intamplatoare. Intr-un atare detaliu, criticii catolicismului au vazut semnul incontestabil al complicitatilor malefice care submineaza din temelii Biserica Apusului.

La Perugia invecinata, venetianului Antonio Vassilacchi (poreclit „Strainul", datorita obarsiilor sale grecesti) i s-a cerut sa picteze cateva din episoadele importante ale vietii lui Cristos. Realizata in incinta Basilicii „San Pietro", lucrarea Triumful ordinului benedictin avea sa fie la vremea respectiva (1592) una dintre cele mai impunatoare ale Renasterii tarzii italiene, desfasurandu-se pe aproape 88 de metri patrati. Vazuta de aproape, este imposibil sa vezi altceva decat aglomeratia personajelor pictate: sfinti, papi, episcopi, calugari si preoti. De departe insa, detaliile se estompeaza, se dizolva si se articuleaza intr-un mod misterios. Ansamblul dezvaluie figura unui monstru feroce care te scruteaza amenintator.              

Daca in primul exemplu tocmai detaliul dadea sens imaginii, in cel de-al doilea perspectiva asupra ansamblului limpezea cumva lucrurile. „Detaliul" este mai mult decat „parte" a unei lucrari; el este eveniment, surpriza, reclamand proximitate, contextualizare si interpretare. Iconologia subliniaza, de altfel, frumusetea detaliului. In acest caz, invocam privirea apropiata, intimitatea dintre privitor si tablou. O traditie exegetica a detaliilor semnificante s-a constituit deja, odata cu scrierile britanicului Kenneth Clark sau ale francezilor Daniel Arasse si George Didi-Huberman. Ele ne indeamna sa vedem si barna din proprii ochi, si paiul din ochii celorlalti.

 Satan se ascunde in detalii, dar nu numai. Uneori poate fi atat de apropiat noua, incat nici nu-l observam. Dupa intamplarile „estetice" de asta vara, privesc mult mai atent in jur. Si ce credeti ca zaresc? Diavoli, zeci de diavoli, zambindu-mi afabil si curtenitor, de parca m-ar cunoaste de undeva. Presimt ca isi ascut cu voluptate furcile, pentru a ne impinge in jos, spre viitor.