Dilemele unui cabotin

Domnul Lucian Mindruta, cunoscut realizator de talk-show-uri, prezentator de stiri, publicist si director de ziar, nu mi-a atras vreodata atentia (de consumator de media, desigur) in mod inechivoc. Nu mi s-a parut, vorba lui Caragiale, nici prea-prea, nici foarte-foarte. L-am gasit mereu insipid, asemenea majoritatii jurnalistilor facuti, nu nascuti, dupa 1990. Mai aruncam, recunosc, cite o privire la emisiunea Profetii despre trecut, unde domnul in chestiune il avea ca partener de dialog (politologic!) pe Silviu Brucan, dar, de obicei, nu reuseam sa descopar acolo decit doi actori destul de putin inzestrati. Unul juca rolul profesorului de liberalism apusean, straduindu-se sa-si ascunda, sub grimase simpatice, identitatea de fost tortionar ideologic bolsevic, celalalt o facea pe ziaristul impartial, disimulind, in interiorul unor piruete butaforice, o formatie intelectuala ne-umanista, restrictiva, cel mai probabil inginereasca sau contabila. Moderatorul il apela pe invitatul etern al "profetiilor" cu "domn’ profesor", intr-o nota umil-adulatoare, ce dadea intregului spectacol, prin recul, o unda de grotesc. Despre Brucan se zvonea ca, in focul revolutiei rosii, nu mai avusese timp sa faca vreo facultate (ba, gurile rele adaugau chiar faptul ca nu si-ar fi terminat nici liceul!), in timp ce, pe valurile tranzitiei, Mindruta aflase misterul obtinerii de diplome jurnalistice, de la particulari, in regimul cff ("complet fara frecventa"). Atit "magistrul", cit si "discipolul" erau, in consecinta, doi impostori. Sa admitem insa ca ambii isi interpretau "mastile" cu staruinta, fiind pregatiti sa mearga pina la capat.
Am fost surprins, de aceea, sa-l vad, la un moment dat, pe Lucian Mindruta – cu rubrica permanenta – in paginile unei reviste respectabile, precum Dilema veche. Imi era foarte greu sa pricep cum un ins cu o pregatire intelectuala discutabila ar fi putut deveni "colegul" credibil de "opinii" al unor oameni care devorasera biblioteci la viata lor (sa-i amintesc aici doar pe Plesu, Calinescu, Pippidi, Baconsky si Vasilescu, o parte dintre colaboratorii importanti ai hebdomadarului in discutie). Fidel totusi principiului audiatur et altera pars, mi-am zis ca poate gresesc si Lucian Mindruta are calitati publicistice exceptionale, imposibil de revelat in dialogul televizat ori in recitalul sec al stirilor de la ora 19.00. Asadar, am trecut la lectura, suferind, in urma neinspiratei hotariri, vineri de vineri, minimum zece minute (reprezentarea cronologica a unui articol apartinind domnului Mindruta!) de infernal spleen dimboviteano-bahluian. Nu vreau insa sa-i intrig pe fanii zelosi ai personajului antenist (voiculescian?) si, prin urmare, nu voi insista asupra "virtutilor" sale scriitoricesti. Daca echipa redactionala a Dilemei (si, iata, mai recent, a editurii Polirom) considera ca astfel de materiale "se vind", este, in ultima instanta, optiunea ei (lor) sa le faca publice. Mai interesant mi se pare ce s-a intimplat saptamina trecuta, cind, ajungind eu la pagina 4 a revistei (unde se strecoara, de regula, textele amicului nostru) si pregatindu-ma sa citesc noua productie a "observatoristului", cu figura pe care o luam probabil inainte sa-mi inghit untura de peste in copilarie, am dat peste un avertisment gen CNA, chiar sub titlul textului (Patriarhul Pittis), ce m-a aruncat intr-o concentrare fara precedent. "Hopa", mi-am spus, "Mindruta a invatat sa scrie. A deprins pina si metodele de captatio benevolentiae!". Pentru prima oara in mai multi ani, am inceput sa-i parcurg compozitia cu atentie sporita.
Micul preambul cules in italice ne avertizeaza in felul urmator: "Credinciosii care nu suporta dezbaterea sint sfatuiti sa nu citeasca mai departe. Continutul poate cuprinde teze eretice si afirmatii hazardate care iti fac automat rezervare la un loc in iad. Asta in ipoteza in care el exista si in alta parte decit aici, pe Pamint". Observatia nu e deloc neintemeiata. Articolul se constituie intr-un ultim atac la adresa Patriarhului Teoctist (necrutat de vajnicii combatanti din presa, "intelectuali subtiri" ca domnul Mindruta, iata, nici macar post mortem), comparat cu actorul Florian Pittis, prin prisma … mortilor celor doi, apropiate in timp. Una dintre "dilemele" dilematicului domn Mindruta se rezolva subit atunci cind realizeaza ca "inmormintarile Patriarhului si Actorului ne-au adus aminte /…/ unde e spiritul si unde e forma". Primul se afla in lumea lui Pittis bineinteles, cea de-a doua in universul ortodox al Patriarhului Teoctist. Daca sinteti socati de aceasta epifanie, trebuie sa incercati sa depasiti momentul, intrucit ea apartine, dupa cum singur recunoaste Lucian Mindruta, unui om care a cunoscut "comuniunea spirituala cu semenii" intr-o sala de la Teatrul "Bulandra" si nu intr-o biserica. Ca atare, adevaratul "patriarh" este Florian Pittis, cel care a pregatit psihologic (?!) generatia "decreteilor" pentru revolutia anti-comunista, in marile sali de concerte ale Romaniei. Autorul are pareri ferme vizavi de acest paralelism, ce nu suporta dezbaterea (apropo de propriul sau avertisment inaugural!): "/…/ un amic imi propunea sa facem un sondaj de presa – unde va merge Teoctist, in Rai sau in Iad? Dupa o saptamina, nici nu mai e nevoie de asa investigatie. Stim sigur ca va merge in uitare, tocmai pentru ca n-a atins sufletul nimanui. Pittis in schimb /…/ ramine cumva sa mai traiasca o vreme in generatia mea /…/, o generatie atee, care se preface acum, cu maxima ipocrizie, c-ar crede in Dumnezeu". Printr-o miscare dibace, Mindruta ajunge astfel si porta-voce generationist. In sfirsit, in fraza de incheiere, el striga cuprins deja de zimbetul mefient cu care anunta crimele si violurile la Observator: "Hai sa fim seriosi! Dar nu sumbri – ne-ar bate Pittis obrazul….".
Departe de mine gindul de a sari, lacrimogen, in apararea blindului Patriarh Teoctist. Misiunea lui in aceasta lume a fost mult prea mare si impresionanta pentru a avea nevoie de pornirile mele protectioniste, de cavaler jedi, sau pentru a fi citusi de putin tulburata de nevolnicele schimonoseli ale unui cabotin dilematic. Departe de mine gindul de a face aici apologia Ortodoxiei. In ultima instanta, Dumnezeu insusi ingaduie sa alegi de unul singur unde preferi sa obtii mintuirea – la "Bulandra" ori in Biserica – si, ca atare, nimeni nu poate interveni in principiul liberei optiuni. Departe de mine chiar gindul de a minimaliza in vreun fel personalitatea (deosebita) a actorului Florian Pittis, ale carui prestatii scenice si prezente artistice le-am apreciat intotdeauna superlativ (nu-mi pot reprima totusi gindul ca el – non-conformist si revoltat cum il stiam – ar fi rosit auzind ca cineva il numeste "patriarh"). Insa nu pot trece usor peste o afirmatie aiuritoare a entuziastului domn Mindruta: Patriarhul va merge in uitare, pentru ca n-a atins sufletul nimanui. Alexandru Paleologu spunea intr-un ultim interviu ca lucrul care-l dezgusta cel mai mult la intelectualitatea formata in comunism este crasa incultura teologica. Desi despre domnul Mindruta nu se poate spune ca ar fi intelectual, ca s-ar fi format cu adevarat vreodata si cu atit mai mult in comunism, el intra perfect in acest tipar. Numai o crasa ignoranta teologica te poate face sa crezi ca un Intii Statator al Bisericii (cu mii de fii si fiice duhovnicesti) nu "a atins sufletul nimanui, niciodata". Numai o crasa orbire spirituala te poate face indiferent la milioanele de oameni (pe care tu insuti ii difuzezi in programele de stiri) plingind moartea Patriarhului lor.
Nu-mi ramine decit sa preiau textul lui Lucian Mindruta ca pe o noua "bilba" de Observator, devenind in acelasi timp tot mai convins ca singurul rol care i se potriveste cu adevarat – din multitudinea de roluri asumate, de actor netalentat (de la "Bulandra"?) – este acela in care il distribuie Circotasii miercurea seara, fara exceptie: Lucian Bilbuta.