Caută 
4 MIN
Citesc si aud, in ultima vreme, informatii despre "marea" revolutie sociala initiata, in Cuba, de fratele lui Fidel Castro, Raul. Cubanezii au voie, in sfirsit, sa detina telefoane mobile si computere personale (ca sa fiu sincer, ascultind prima data stirea, am banuit-o neadevarata; n-am crezut, altfel spus, ca mai sint oameni pe planeta noastra care nu frecventeaza Internetul si ca mai exista indivizi pentru care celularul ramine un artefact tehnologic extraterestru…). Oricum, "revolutia" are loc mai mult pe hirtie, intrucit, in viata reala, salariul unui cubanez ramine de citeva zeci de ori mai mic decit valoarea respectivelor obiecte. In plus, intr-un interviu luat prin sanatoriile unde, mai nou, isi duce veacul, lupul batrin Fidel s-a si rastit la "popor", avertizindu-l sa nu ceara "prea mult capitalism", pentru a nu ajunge cumva ca romanii (in sfirsit, nu pot sa zic ca El Lider Maximo nu a gasit aici un exemplu bun in sustinerea ipotezei…). Cu toate evenimentele aparent senzationale petrecute de la retragerea (sper, nu doar formala) a lui Fidel de la conducerea statului, Cuba va mai indura un timp, neindoios, suferintele induse de o ideologie rudimentara si agresiva. Va mai privi inca nostalgic, se pare, spre vecina America, visind la lucrurile elementare ale existentei, precum la gadget-urile sclipitoare ale unei pelicule SF.
Mai impresionat ca niciodata de tragedia acestei tari sud-americane extenuate de regimul comunist am fost intr-o frumoasa dupa-amiaza de noiembrie arizonian, din anul 1993, cind intimplarea m-a adus in preajma unor cubanezi refugiati, de decenii intregi, in Statele Unite. Era Thanksgiving Day ("Ziua Recunostintei") si fusesem invitat, impreuna cu sotia, de catre un coleg din Catedra de Engleza a Universitatii, la traditionalul curcan al faimoasei sarbatori americane. Gazda, profesorul McElroy, avea (atunci aveam sa aflu), de vreo patruzeci si ceva de ani, o sotie cubaneza – evadata in State impreuna cu toata familia sa (parinti, frati, unchi s.a.m.d.), inca de la instaurarea regimului castrist. Refugierea lor in corpore fusese o chestiune de supravietuire. Familia in cauza apartinea vechii aristocratii cubaneze, avind reprezentanti in toate guvernele ostile comunismului. Plecasera in graba, lasind in urma averi colosale, rechizitionate, desigur, de noile autoritati ale statului. Copiii au crescut si s-au maturizat in SUA, devenind, treptat, americani autentici (sotia lui McElroy, de pilda, era ea insasi profesoara universitara in Arizona, adaptata perfect la standardele societatii de adoptie). Batrinii insa s-au simtit dislocati, traindu-si exilul – desi cu demnitate – ca pe un veritabil supliciu.
La masa amintita, de Thanksgiving, a venit si ultima supravietuitoare a acestei "caste" a venerabililor, Doamna Oneira, soacra profesorului McElroy. Aparitia ei in living m-a intimidat de la bun inceput. Foarte batrina, sprijinita, pe de o parte, de un superb baston de fildes (cel putin asa parea), pe de cealalta, de fiica ei, Oneira aducea cu o regina din vremuri imemoriale, a carei simpla intrare in sala tronului produce un irepresibil fior de respect. In ciuda faptului ca petrecuse decenii intregi in America, ea vorbea putin si cu dificultate engleza, preferind sa ni se adreseze in spaniola. Era imbracata impecabil (ii puteai distinge chiar si frumusetea tineretii in fizionomia resemnata a senectutii) si fusese asezata in capul mesei. A devenit atenta, auzind ca sintem romani. Ne-a spus ca tocmai vizionase un film romanesc – The Oak Tree (Stejarul in engleza, de fapt Balanta in original – pelicula cu Maia Morgenstern, de la inceputul anilor nouazeci, facuta dupa celebrul roman al lui Ion Baiesu!) care ii placuse foarte mult. Apreciase, de asemenea, enorm spiritul de sacrificiu al poporului roman pe parcursul Revolutiei din 1989 – pe care o considera "un episod international crucial", ce marcase in plan moral, fara drept de apel, "sfirsitul comunismului mondial". Apoi, cumva obosita de efortul discursului, si-a sprijinit barbia in baston, inchizind ochii.
Profesorul McElroy si sotia lui au simtit nevoia sa intervina, zicindu-ne cite ceva din drama familiei Oneirei. Facusera, in America, in pofida educatiei si statutului lor in societatea cubaneza, munci insalubre, pentru a-si intretine copiii la scoala. Dormisera, dupa refugiu, prin parcuri si mincasera fructe salbatice din copaci (mi-am amintit brusc de printul din Scrinul negru al lui Calinescu, care, dupa instaurarea bolsevismului, locuieste intr-o baraca si isi umfla disperat burta cu apa, pentru a acoperi senzatia de foame). Fusesera huliti si renegati in tara de origine – in discursurile propagandistice – si mai degraba neacceptati (cultural, mentalist) – in tara de adoptie. Traisera o tragedie identitara, de natura schizoida. Oneira ramasese singura in viata, din "prima generatie" asa-zicind, si, probabil, o sursa a longevitatii ei fusese tocmai ura pentru comunism si castrism – pe care spera sa le vada abolite inainte de moarte. La auzul lexemului "castrism", batrina tresari din atipirea sa subita si, lasind la o parte conditia aristocratica, exclama clar si taios (spre jena sotilor McElroy – imbujorati neasteptat): "Moco de caca!". "Fantoma lui Fidel o bintuie pretutindeni", incerca profesorul o scuza, zimbind stingher. "Maleton, pedo, capullo, pajero!" tipa batrina furibund, iar doamna McElroy, rosie ca focul, spuse intrigata: "Mamà! Madre!".
Au urmat citeva secunde de liniste penibila, dupa care, sub inspiratie divina, mi-a venit in gura, salvator, fraza: "Fidel, like Ceausescu, is just a jerk-off!" Batrina a ris din toata inima, iar sotii McElroy au rasuflat usurati, aducind curcanul pe masa … Mama Oneira nu mai traieste de mult timp. Nu-mi dau seama daca schimbarile timide din Cuba ar fi entuziasmat-o sau nu. Stiu insa sigur ca noului si marelui "revolutionar" Raul nu i-ar fi adresat, dispretuitor si irevocabil, decit trei cuvinte: "Moco de caca!".
