Doamnele picturii

Oricit ne-am feri sa nu picam in antipatica misoginie, trebuie spus ca marea pictura a lumii a fost facuta de barbati.
Asigurindu-ne astfel ca am transant lucrurile, sa ne apropiem cu reverenta sambelana de citeva nume ilustre de femei ce au dat pictura de mare calitate.
Scuzele metodologice se impun imediat, de vreme ce totul sta deocamdata sub semnul aleatoriului, al insemnarii nepretentioase pina la abordarea sistematica. De se va ivi ea cindva. Intr-un moment de totala desprindere de urgentele atelierului.
Imaginile vin spre noi cu inefabila lor incarcatura de sublimitati de care doar femeile sint in stare.
Suzanne Valadon isi gasise timp – dincolo de grija pentru ilustrul sau fiu, Maurice Utrillo, maniacal frecventator de bodegi, in strada pe care n-o parasise niciodata – sa se dedice cu vocatie… barbateasca sevaletului. Raminindu-i numele intr-o panoplie franceza de prima mina. Tot in categoria dubletelor – alte doua nume: Eduard Manet – Berthe Morisot. Portretului de o mondena pempanta pariziana ce i-l facea, in 1874, deja celebrul ei iubit, Berthe ii raspundea, permanent, cu pinze in care jubilau indraznelile celor carora li se alaturase: impresionistii pur-singe Monet, Degas, Cézanne, Guillaumin, Mary Cassatt insasi. Pe terasa, la Meudon, din 1884, atesta certe inzestrari native. Nu obtinute prin… contaminare amoroasa.
De ajuns – francofonic – pe sol romanesc, unde barbatilor fondatori de scoala li se alatura nume foarte vizibile de femei. Pliindu-se admirabil pe modernismul momentului – cel francez, indeosebi – doamnele inceputului de secol XX acompaniaza cu tolerant brio tirania masculilor picturii. Elena Popea, Margareta Sterian, Nutzi Acontz, Micaela Eleuteriade, Lucia Dem-Balacescu, Magdalena Radulescu, nascute intr-un regat al Romaniei fara presimtirea nenorocirilor ce se vor abate dupa razboi, pictau un rai domestic sau stradal, in care se putea trai fericit.
Pina la invazia tancurilor cu stea in cinci colturi.
Timp in care – ca si barbatii picturii – s-au retras in casele lor somptuoase. Pina ce acestea sa le fie confiscate de golanii veniti la putere.
Rastimp odios.
Singurul litou… artistic al momentului era un tractor ca un tanc sovietic si el impinzise tot ce era perete. Pictura nu era semnata chiar de Ana Pauker, dar oricum de una ca ea.
Treptat – intr-o propaganda ce-si insusea smechereste valori perene – apareau in expozitiile predominant demagogice si tablourile acestor senine doamne ale picturii. Acompaniind ceea ce barbatii pensulelor deja facusera. Impunindu-se, acestia, cu galoane gen Artist al Poporului, Maestru Emerit s.a. Doamnele nu s-au prea lasat galonate, ba unele, ca Magdalena Radulescu, valpurgica din valpurgicele ei cavalcade de pe pinza, fugise in Parisul totalei libertati, lasindu-se fotografiata, in postura orientala, intr-una din camerele hotelului in care locuia. Ca replica, fantezist demna, la sinistra aliniere ce se consuma in tara.
Interioare de tihna voluptoasa, promenade, vizite, ceaiuri, loje, baluri, lumea aceea normala agresata de comunismul primar – aduse de doamne in marile expozitii ale timpului – aveau darul intretinerii memoriei.
S-ar fi bucurat, doamnele de atunci, vazi ndu-ne lumea de-acum?
Cine stie…
Fiind necesar si un final, sa ne oprim, o clipa, la un soltic nume iesean: Zamfira Birzu. In stare a demonstra ca rasa doamnelor sevaletului nu se stinge. Descriindu-i cindva delicatele-i miini, i le contrapuneam marilor ei pinze, emblematice pentru pictura actuala. Forta gestuala iesita din comun, colorism socant rafinat, mare disponibilitate combinativa, iata tot atitea argumente… antimasculine.
Sarut miinile, distinse doamne!