Doctor de cuvinte

O carte – absolut intimplatoare – poate declansa reactii dintre cele mai imprevizibile. Cartea ar fi Marilyn pe divan si – autodefinindu-se roman – e scrisa de americanul Michel Schneider, initial psihoterapeut, apoi scriitor profesionist. Marilyn, se-ntelege, e Monroe, iar divanul e notoria mobila impusa de Freud. Asadar, o carte (corpolenta) despre sclipitorul infern intrupat de trupesa vedeta. De retinut, deocamdata, dincolo de valmasagul faptelor din jurul actritei, nu una prea sclipitoare ca inteligenta, ambitia ei – una inteligenta de data asta – de a convinge ca aparentele au falsificat-o. De unde grija-i obsesiva de a dovedi contrariul.

Inegalabila in a-si administra cu fascinanta dementa gratiile native, Marilyn, intrata in turbionul aiuritor al Hollywoodului, prinsa in capcanele amorurilor ocazionale – pe care le si provoca obsesional – va dovedi cu prisosinta atitudini intelectuale de cea mai placuta surpriza. Excitata de permanentele frecventari ale celebrilor psihanalisti ai momentului, fosta fata sarmana e din ce in ce mai atenta la ce spune si… si… la ce scrie. Aici e si enigma. Fiindu-i permanent frica de cuvinte – ea, intruparea sub reflector a cuvintelor – are curajul sa le provoace. De unde si frazele ce-i ies din frumoasa gura – dincolo de vaga lor frivolitate de alcov – pot fi oricind asumate de condeieri subtili. "De ce ma tem? Ca nu voi putea juca? Mi-e frica de frica mea de a nu putea juca? Doar stiu ca pot juca, si tot imi este frica. Stiu ca nu ar trebui sa fiu ingrozita. Dar daca nu as fi ingrozita, nu as mai fi deloc". (1960)

Cita subtilitate, nu?

Desi reticenta la insiruirea cuvintelor, se surprinde notind pe cele ce i se par noi si bizare: abject, abscons, acronim, adulter, dar si rece, parinte, eu.

Are interventii de un umor delectabil, atunci cind jurnalistul o pune in dificultate: "O sa vorbesc pentru asta cu doctorul meu de cuvinte".

Daca in cazul personajului ce, oricum, trebuie sa se serveasca de cuvinte mirarea nu e una perplexa, in celalalt, al personajului stiut mut, din fata sevaletului, aceeasi mirare imbraca alt aer.

E statornicita prejudecata ca acesta e omul muteniei, intr-o arta in care, e adevarat, intruziunea cuvintului e, in genere, neavenita. In sensul incompatibilitatii intre cele doua exprimari: una, cea literara, a discursivitatii, cealalta, a picturii, a fixitatii.

Imaginea marelui mut din fata sevaletului din atelier sau, cu acesta in spinare, la peisaj, se modifica daca ii juxtapunem existenta, de-a lungul secolelor de arta, a unor figuri proeminente, completindu-si magistral exprimarea prin forma si culoare cu cea prin cuvint. Vorbit sau scris.

Cum poate fi inteles si admirat un da Vinci (1452-1519) decit in multipla ipostaza de pictor, dar si de arhitect, sculptor, mai mult chiar, de analist literar, stiintific, teoretic. Marele pictor "credea – dupa André Chastel – ca e neaparat necesar sa refaca el insusi intreaga stiinta, ca sa surprinda viata si lupta elementelor, curgerea apei, lumina universala". Nu e singurul mare orgolios. Intinsa istorie a picturii e punctata, periodic, de alte voci ale ambitiei, in chiar intentia de a-i amplifica acestei arte vigoarea. Fie si prin fraze ce frizeaza grandilocventa fara margini, in care tirziul Dali (1904-1989) va excela.

Courbet (1819-1877) nota transant: "Dupa parerea tuturor, eu sint cel mai de seama om din Franta". Cine sa-l fi contrazis? Semnatura de pe tablou era constant completata cu verdictul: "Courbet, fara ideal, fara religie". Gasconada, si obraznica, si simpatica, nu?

Cézanne (1839-1906) se voia apodictic: "Inteligenta cu o mare putere de organizare e cea mai pretioasa colaboratoare a sensibilitatii in realizarea operei".

Braque (1882-1963): "… regula ce corecteaza emotia".

Klee (1879-1940): "Culoarea ma poseda… Sint pictor". Sau: "Nimic n-ar putea sa inlocuiasca intuitia".

Kandinsky (1866-1944): "Orice tablou se naste, ca si cosmosul, prin catastrofe; pina la urma – o simfonie numita muzica sferelor".

Cite (aproape) asemenea lor nu mi-a fost dat sa aud intr-o boema ieseana in care… mutii pictori ii completau, pitoresc bahic, pe oricum verbiosii condeieri!

Lumea in care – cu predestinata ambigenie – m-am aflat eu insumi. Apelind, evident, la doctorul de culoare. Dar si la cel de cuvinte.