Doi mari prieteni: Eminescu si Creanga

Cum era ocupat pina peste cap cu treburile lui poeticesti si filosoficesti, Eminescu nu prea avea timp sa se tina de casa. „Sa-mi angajez un fecior – si-a zis – sa tina curat in casa, sa-mi perie hainele, sa-mi vaxuiasca botinele, sa-mi faca o cafea, un ceai, ca, de mincat, maninc la restaurant". Buun! Bine gindit, bine chitit, numai ca servitorii cereau scump. Asa se face ca Tinca Vartic, tiitoarea lui Ion Creanga, ii zice intr-o buna zi poetului: „Badita Miai, ia-o pe soru-mea fata in casa. Scapi cu juma de pret si nu-ti face treaba pe dos, ca feciorii!". „Adica cum?", se rusina poetul. „Adica… asa! – zimbi Tinca – ca doar mata nu esti pi… dosnic".

Zis si facut! Nu multa vreme dupa aceea a intrat fata in casa la Eminescu numita Tinca Vartic. Tot Tinca o chema, ca si pe sora-sa mai mare, fiindca taica-sau, cind s-a dus la popa s-o treaca in mitrica, era facut prastie si nu mai stia nici cum il cheama, d-apoi ca mai are o Tinca. S-asa s-a trezit cu doua Tinci.

Bietul poet s-a bucurat ca are o fata in casa, dar, vai sarmanul bine mult rau asteapta! In osebire de Tinca tiitoarea, care era o femeie la locul ei, chit ca proasta ca oaia, Tinca fata in casa era o lenesa, o birfitoare si o usarnica ce nu s-a mai pomenit. Cit despre prostie, nu era mai hitra ca soru-sa. Ba mai era si hoata pe deasupra! A matrasit sfesnicele de argint ale poetului si le-a vindut pe mai nimic lui Finkelman in piata la Sin Spiridon, ca sa-si cumpere ruminele. Umbla cu vorba prin mahala, pe la rindasoaice, pe la birjari si tot felul de cumetre, si-l facea albie de porci pe stapinu-sau: ba ca-i nauc, ba ca-i dezblehuiet si umbla cu izmene rupte, ba ca uita cu saptaminile oala de noapte plina sub pat, ca impute casa (de parca nu ea trebuia s-o verse), ba ca ceea, ba ca cealalta. Cum bietul Eminescu era o fire blajina, nu-i zicea Tincai nici „da-te  mai incolo", se jena sa-i faca vreun repros ori vreo observatie cit de mica. Poet, de! Sensibil!

Ion Creanga, marele sau prieten, a cam zapsit cum sade treaba si i-o spunea pe sleau: „Ara, badie Mihai! S-o urcat scroafa-n copac! Nici tucalul nu-l varsa, de pute la mata in casa, sa ma ierti, ca la haznaua de la Cicaina. Pune mina pe cura si-i trage citeva tapangele". „Eh, are si calitati, orice-ai zice", face poetul. „Are, are, nimic de zis, dar ce se cunoaste o lingura de miere la o putina de rahat. Bine-a zis cine-a zis ca fie capra cit de riioasa, coada tot in sus si-o tine". „Ei, lasa! S-a indrepta biata fata". „Nu se indreapta ea citu-i haul si piraul. Nu stii vorba: La calul naravit/ Pinten ascutit. Lasa „jena", badie Mihai, si capaceste-o! Sa stii de la mine: eemeia nebatuta ii ca moara neferecata. Apuc-o de cinepa dracului si bag-o sub covata. Da-o cu nasu-n scirna, ca barbatul dupa vina se cunoaste si femeia dupa ochi. Iaca asa!Bate apa-n chiua sa s-aleaga untul; ori bate fierul pina-i cald, ca dupa aceea bate-i urma cu ciomagul. Of, cu unul ca matale n-am ce face. Vorba ceea: Bataus nu-s, ca toti ma bat".

S-au tot ciondanit cei doi prieteni multe zile. Si degeaba spunea Creanga ca fustele scurte si dreptul la vot nu schimba muierea faradecit in rau si aceasta nu trebuie sa-l cunoasca pe barbat decit de la briu in gios, degeaba il tolocanea pe poet: ca s-o mai stringa din capastru si s-o masoare c-o scurtatura; ca pelea rea si rapanoasa ori o bate, ori o lasa; ca s-o calce pe git, s-o captuseasca si sa-i rupa coltii; ca sa bata saua sa priceapa iapa si samarul sa priceapa magarul; ca s-o bruftuluiasca, sa-i faca chica topor si chelea doba, sa-i puna calus in gura si sa-i faca din coaste pintece; ca, daca n-o ia in tarbaca, nu-i pune chelea pe bat si i-o atirna in pod, aman fi-va de el, ca, se stie, cinele nu fuge de-mbucatura, ci de zburatura; ca…multe si marunte.

Estimp ifosele Tincai se umflasera ca laptele pe foc. Acuma era cucoana mare in casa. Se arata delicata, avea capritii, dadea ochii peste cap, lesina fara pricina, ma rog, poftea urda de curca si lapte de cuc. Iar poetul, necunoscator in asemenea naravuri muieresti, sarea sa-i dea cu odicolonuri pe la nas. Daca va puteti inchipui!

Si intr-o buna zi trece Creanga pe la prietenul sau si se cruceste: „Da’ ce dracu faci, badita Mihai?". „Pai – bolmojeste rusinat poetul zolind la niste rufe – ia spal niste camesi". „Da’ Tinca?". „Nu se simte prea bine, saracuta! Numaidecit trebuie sa trag o fuga pina la jupin Bercu, sa-i iau niste prafuri". „Prafuri zici?! Ei, las’ ca-i dau eu prafuri".

Si intra Povestitorul val-virtej in dormitorul Poetului, unde conita Tinca se tolanise sa bea cafele si sa citeasca romanturi: „Da’ ce faci, cumnatica hai?". „Iaca citesc, ca am niste vertijuri", ofteaza Tinca, nestiind ce-o asteapta. „Citeeesti! Si ce citesti?". „Ispravile lui Rocambole de vicontele du Terrail", abia chiscuie Tinca, facind niste ochi ca de capra inecata. „DU-TEEE…?! RO-CAM-BO-LE ?! Lasa ca-ti dau eu Rocambole de nu l-ai putea duce! Stai sa-ti dau eu prafuri, cumnatica!".

Si badia Ion incepe sa dea tircoale patului ca lupul stinii. Tinca face fete-fete si incearca sa scape cumva, dar ti-ai gasit! Odata se opinteste badia si – trosc-pleosc! – o pereche de palme, de se pravaleste Tinca din pat ca un sac plin cu faina: leop! Asa cum era, in patru labe, biata fata da sa iasa pe usa, dar n-are noroc. Humulesteanul nostru se si protapise acolo. „Stai, ca ti-am dat numa’ juma’ de prafuri. Sa-ti dau si cealalta jumate. Ori te-ai facut sanatoasa?". „M-am facut sanatoasa, bodaprosti!", dirdiie Tinca. „Nuuu! Mie jupin Bercu mi-o zis sa-ti dau toate prafurile, ca nu care cumva sa cazi iar la pat". Si – trosc-pleosc! – ii mai cirpeste o pereche de palme, dar nu asa, de Doamne ajuta, ci ii impinge doua lopeti, de-i muta falcile din loc. „Acuma valea! Si sa vii napoi cind s-o intoarce bunica-mea Nastasia de la cimitirul din deal". Atuncea Tinca o ia impuns spre poarta, dar badia Ion: „Nie, boala! Nu pe-acolo. Numai cucoanele ies pe poarta. Stoarfele sar gardul! Haida, peste gard!".

Saraca Tinca, saraca sa fie de pacate, se invirte in loc de parca joaca halaripu. Naucita, asteapta ca vita muchia toporului. Dar, imbrincita din urma, o cotigeste spre gardul din spatele casei, gard facut din nuiele si mai usor de trecut. Din urma badia Ion n-o slabeste: o tine in brinciuri si izbaiuri pina la gard. Ajunsa aici, Tinca orbecaie o vreme prin brusturii inalti si printre hirburile aruncate acolo. Nu se imbie sa sara, ca se facuse cam tafilca, fiind corcolita si hranace de saminta ei. Dar n-are ce face si, sumetindu-si fustele, incaleca gardul. Se incurca insa in niste rugi de hamei nebun. Atunci badia Ion nu scapa prilejul si-i mai arde citeva scatoalce, ca s-o aburce mai lesne peste gard. Pe urma, dupa ce Tinca izbuteste sa treaca, Humulesteanul apuca un ceaun hirbuit de pe jos si i-l azvirle din urma: „Ti-ai uitat ceaunelul. Na, fa, sapoul!", striga Povestitorul, ca pe atunci cocoanele incepusera sa poarte palarii cu boruri scurte numite „ceaunel". Dar Tinca n-avea grija de „sapou". Fugea de minca pamintul cu o laie de cini dupa ea, de se cruceau megiesii, nepricepind ce se petrece.

Uite asa a scapat Poetul de fata in casa. De unde se vede ca prietenul la nevoie se cunoaste. Dupa aceea Poetul nostru national a putut scrie in liniste minunatele sale versuri: „Cind vezi piatra ce nu simte nici durerea si nici mila/ De ai inima si minte – feri in laturi, e Dalila!".

Publicitate și alte recomandări video