Dom’ Petrica

Mediul politic romanesc este unul toxic. In mod cert, nu numai cel romanesc e asa, dar pe mine – si nici pe dv., cu siguranta – nu ma consoleaza un asemenea lucru, fiindca eu traiesc in Romania, nu in Rusia sau Italia sau America de Sud… A urmari miscarile acestui mediu, a fi la curent zi de zi si ceas de ceas cu ce se intimpla la noi inseamna, daca esti o fire care se implica, sa te supui unui stres enorm. Comentariul pe marginea evenimentelor politice, a starii treburilor curente pe mine una ma obliga sa stau in priza de realitate, sa citesc ziare si sa urmaresc emisiuni de televiziune, asa ca dupa un timp ma simt de parca mi s-ar fi instilat o doza de otrava. O solutie de a elimina aceasta otrava e sa scriu despre actiuni generoase ori fapte altruiste pe care le-am vazut cu ochii mei si, mai ales, despre oamenii care imi plac, oamenii care mi-au fortat respectul si pretuirea. Am scris pina acum despre un instalator de o calitate umana si profesionala rar intilnita, despre o bucatareasa pensionara in care am recunoscut un inger al meu, despre prieteni intelectuali minunati, despre mama si despre femei din satul meu, amarite, dar atit de pline de miez, etc. Am scris si voi mai scrie si despre altii, nu doar fiindca astfel imi asigur, macar pe moment, un gram de confort psihic, ci si pentru ca eu cred ca e bine sa vedem in jurul nostru si lucrurile bune ori oamenii valorosi, care nu se bucura nici pe departe de gloria si faima de care se bucura atitea VIP-uri de duzina din Romania contemporana noua. Azi, cu ingaduinta dumneavoastra, o sa va vorbesc pe scurt despre dom’ Petrica.

Provenit dintr-o familie de oameni vrednici si gospodari – al carei "cap" a condus multi ani, ca primar, satul nostru -, dom’ Petrica mi-a fost, pentru scurt timp, profesor la scoala generala. Foarte tinar, mi se pare ca pe atunci era student la Facultatea de Istorie, la fara frecventa. Nu eram neaparat pasionata de istorie, insa imi amintesc faptul ca dupa orele lui despre Stefan cel Mare eram asa de montata, incit… faceam prapad printre turci in drum spre casa! Fiindca, e bine sa stiti, pe ulita mea de vreo jumatate de km, cu garduri de nuiele si marginita de salcimi, eu am luat parte la toate luptele domnitorului si zau ca nu m-am lasat!

Nu am mai stiut apoi mai nimic despre soarta lui dom’ Petrica. Dupa mult timp, cam o viata de om, am devenit colegi la actualul loc de munca, unde el e tipograf. A renuntat, deci, la Facultatea de Istorie – nu l-am intrebat de ce, dar banuiesc (familie, copii, cunoasteti doar!). A trebuit sa renunte si la slujba de la o intreprindere ieseana, falimentara probabil dupa decembrie ’89. Prin urmare, la virsta de peste 45 de ani, a fost obligat sa se respecializeze, sa se recalifice. Nu a facut nazuri, cum era de asteptat de la altul cu atuurile lui, asa ca a invatat meseria de tipograf, dar din mers si in conditii, pe atunci, deloc de invidiat: o hala urita, friguroasa si intunecoasa ca un beci. Cum munca de tipograf se face stind in picioare, adaugind conditiile cu pricina, dom’ Petrica s-a imbolnavit de hipertensiune si de inca altele. Insa asta nu l-a impiedicat, Dumnezeu stie cum, sa devina incet-incet de neinlocuit.

Acum, intr-o tipografie care ofera conditii mult mai bune, el lucreaza la o masina de mare capacitate si de mare finete, un Heidelberg foarte scump, a carui achizitie a insemnat un adevarat eveniment pentru editura. Imaginati-va un mamut de citiva metri, care te obliga sa faci o naveta in toata legea: trebuie sa-i supraveghezi tot timpul si capul, si coada si sa fii cu ochii in patru la fiecare respiratie subtila a lui. De la sine inteles ca o masina sofisticata cere un mester pe masura, adica unul istet, atent si priceput, taman calitati pe care le are consateanul meu. Cum nu s-a gasit, cu toate eforturile – poate si din cauza salariului mic -, un alt tipograf care sa faca fata mamutului delicat, dom’ Petrica e singur pe acea masina. Intelegeti? Omul nostru n-are voie nu doar sa se imbolnaveasca, dar nici… sa moara!

Cu toate astea, nu l-am vazut niciodata acru si incruntat. Nu l-am vazut niciodata stind, cu exceptia pauzei legale de masa, cind maninca linistit in coltul lui si rasfoieste "Ziarul de Iasi", pe care il cumpara zilnic si care trece din mina in mina la toti cei din institutie. Nu l-am auzit niciodata plingindu-se de ceva, desi adesea are probleme de sanatate. Nu l-am auzit niciodata ridicind vocea. Ma indoiesc total ca a lipsit vreodata de la serviciu cu exceptia zilelor cind era spitalizat. Daca are ora la medic dimineata, fiti sigur ca de acolo vine direct la serviciu. "O sa vi se ridice statuie?", il intrebam. El zimbeste usor ironic si ridica din umeri: "Ce sa fac?! Trebuie sa vin! Am de tiparit cutare si cutare si cutare pina miine!".

Mai al naibii, si daca i se ridica, totusi, statuie?!