Caută 
6 MIN
…Aici, la Vatra Dornei, n-am televizor, n-am radio, n-am calculator si, evident, n-am internet, de care am devenit dependent. In primele zile am crezut ca innebunesc de plictiseala, mai ales lipsa drogului numit "tembelizor" ma stresa. I-am facut aluzii doamnei M., doar-doar m-o invita la televizorul de la etaj, dar le-a ignorat… N-am mai insistat, de teama sa n-o supar. Are emisiunile ei favorite, moderatorii favoriti, orele favorite, care nu se potrivesc cu ale mele. I se dilata fata de uimire cind ii spun ca as vrea sa vad fotbal, Tour de France (e pe terminate!) sau un turneu de tenis aflat in plina desfasurare. E complet anti-ludica! Cind era studenta la Cluj (imi marturiseste), a fost, impreuna cu colegii, la un meci de fotbal, dar n-a priceput nimic. N-a priceput mai ales vacarmul, huiduielile, fluieraturile sau extazul suporterilor, cind se rata sau se marca un gol… Ii spun poanta veche a bunicii: "De ce nu li se da, maica, la fiecare cite o minge si alearga toti dupa una?!…". Mai improvizez ceva despre ludens, ii amintesc de mens sana in corpore sano, dar e zadarnic. Citesc pe chipul ei dezamagirea ca ma dedau unor astfel de frivolitati. Ca sa nu pierd partida, ii aduc ca argument suprem faptul ca si sotia mea era o iubitoare de ludens, se formase in aceasta ambianta, un unchi de-al ei juca fotbal "de performanta" la "Flacara" Moreni, toata familia mergea la meciuri ca sa-l vada. Era amuzamentul galeriei cind copila, din tribuna, striga de mama focului: "Hai unchiu’ Tibi! Hai unchiu’ Tibi!". Copila avea 5-6 ani, iar "Unchiu’" 18-20…
– Sotului dumneavoastra ii placeau sporturile?, o intreb.
Imi dau seama ca, instinctiv, am folosit imperfectul. De ce n-am zis: "ii plac"? Poate pentru ca, de cind sint aici, nimeni n-a facut nici o aluzie la sot: au divortat? a murit? Nu indraznesc sa intreb.
– Sotul meu practica un singur sport: bautura. Dar nici acela de performanta… Si mie imi placea, intr-o vreme…
Si doamna M. incepe sa povesteasca. "Scena" se anima, cu figuri cunoscute de mine (Eugen, Cornelia), dar mai ales necunoscute, intre care sotul pluteste ca un inger, apare si dispare din "poveste", fara a-mi da seama daca a fost un inger bun sau rau. Episodul Maroc, unde au fost impreuna, cind il povesteste, chipul doamnei M. capata o stralucire de indragostita, parca o vad imbracata in alb, plutind pe falezele de marmora, o alta Ingrid Bergman asteptind un alt Humphrey Bogart, intr-o "Casablanca" de vis. Fara s-o rog, doamna M. imi aduce ilustrate, fotografii, albume, pe care le privesc aproape fara a le vedea, cu gindul la o singura intrebare. Pe care, pina la urma, i-o pun:
– Ce-a avut sotul dumneavoastra?
– Cancer.
*
Pentru ca seara n-am ce face, adorm odata cu gainile si ma trezesc tot asa. Dimineata scriu citeva ore, dar mai ales citesc. In doua zile dau gata fascinantul roman, de 500 de pagini, Esafodul, al lui Cinghiz Aitamov (celebru, mai ales, pentru O zi mai lunga decit veacul). Transcriu de-acolo o fraza care ar putea figura ca moto acestor insemnari, precum si "relatiei" mele cu doamna M: "Ei se straduiesc sa nu vorbeasca de viata lor dinainte, desi amindoi stiu ca fiecare, singur cu sine, se gindeste la trecut…".
…Citesc, scriu, dar urechea mea (cam tare…) e atenta sa surprinda pasii doamnei M. pe scara exterioara, o scara veche, de lemn, care scirtie promitator. Daca se aud pasii, e posibil sa ajuga si pe la mine… Cind nu se intimpla, cind doamna M. se duce la treburile ei, fara a ma vizita, simt o frustrare, ca si cum mi s-ar fi refuzat madlena promisa. Apoi, cind vine, introducindu-se cu formula protocolara: "Sper ca nu va deranjez?!", oricit de obosit as fi (si uneori sint), ma destind si-mi arat toata disponibilitatea in a o asculta. Incerc mereu sa dirijez discutia spre marturisiri despre viata ei in cuplu, pe care doamna M. le evita "artistic". Intr-o zi, vreau s-o iau prin surprindere:
– Ati fost fericiti impreuna?
Cit consternata, cit dezamagita de suspectul meu interes, imi intoarce intrebarea:
– Dar ce inseamna: fericire?!
*
Lemnele pentru iarna au fost taiate, stivuite in magazie. Zilele trec neinchipuit de greu, desi, altminteri, dupa ore de lectura, dupa reprize de scris, dupa scurte plimbari prin zona, realizez ca iarasi e seara. Plimbarile sint un adevarat chin, nu doar datorita faptului ca ma dor oasele, presiunea atmosferica "ma omoara", dar toate strazile, trotuarele, in zona asta, arata ca un santier, totul e sapat si denivelat, abia ai pe unde sa te strecori ca sa nu dai intr-o groapa sau sa te calce o masina. Cind am venit, pe Valea Bistritei, cu Felicia lui Papuc la volan, ultimii 27 de kilometri au fost de neimaginat: soferii faceau adevarate cascadorii ca sa evite gropile, asfaltul "mincat" – si acela ramas asa inca de pe vremea lui Ceausescu (spun localnicii). Sau, poate, a austriecilor?! Pai cred ca se mergea mai bine cu pluta…, si, Doamne, ce vale mirifica este aceasta, a Bistritei, dar cita nepasare, cita necivilizatie! Si nu-i vorba doar de starea soselei, ci si de sutele de sticle si de bidoane aruncate peste tot si aduse de ape la barajul de la Bicaz, unde turistii (ca si noi) se sprijina de parapet si vor sa admire peisajul, dar ti se face sila, da, ti se face greata si-ti vine sa vomiti vazind atita mizerie maculind apele, soselele, muntii si vaile.
Pe oriunde a "campat" cineva, si-a lasat deseurile, dejectiile, ca o carte de identitate. In oras, intre doua hoteluri impozante, intre doua terase pline de consumatori, "troneaza" o uriasa bena de gunoi, plina virf, inconjurata de alte gramezi de reziduuri, ale caror duhori si roiuri de muste iti codimenteaza meniul – daca ai curajul sa comanzi ceva… Si culmea stiti care-i? Toti se complac in aceasta "ambianta", nimeni nu protesteaza, nimeni nu reclama, cind ar trebui chemat Sanepid-ul, Garda de Mediu, OMS-ul, o armata a salvarii, care sa faca curatenie generala …
Si totusi, in aceste conditii, intilnesc un om revoltat. Intram in vorba firesc, la o bere, dar nu pe acele terase imputite, ci undeva mai departe, unde nu ajung efluviile citadine. E "un om al locului", un barbat de 40-45 de ani, bine facut si scolit, "dupa vorba, dupa port"… In zece minute mi-i face praf pe toti edilii urbei din ultimii 20 de ani, cu nume si cu argumente si fara a emite vorba proasta a atitora – ca "inainte era mai bine". Cind eu ii spun de jalnica stare a soselei de pe Valea Bistritei, el imi vorbeste, iluminat, de orasul Bistrita, de Bistrita transilvana, cea atit de curata si de emancipata. "Ma mut la Bistrita, domnule, ca de-acolo sint de loc, nu mai am ce face aici, ca-s singur, domnule, am ramas singur, mi-a murit sotia… Mai am aici o casa, o gradina, astept sa le vind si ma mut, ca aici nu mai e de trait…".
Ce ciudat (imi zic in gind): sa merg, in acest periplu moldav, impreuna cu Liviu si Felicia – ramasi, in urma cu citeva luni, fara Doina lor; sa locuiesc la o doamna careia i-a murit sotul; si sa cunosc, intimplator, "la o bere", un barbat tinar caruia i-a murit sotia. Oare e ceva care ne aduna, ne atrage, ceva compensatoriu pentru singuratatea fiecaruia?
